Am o memorie foarte selectiva. Inca n-am inteles dupa ce principiu selecteaza, ce-i drept :) Dar prima mea amintire ramane a fi cea mai clara dintre toate. Cred ca primul lucru intiparit in memoria oricarui copil este unul care il marcheaza si ca cea mai veche amintire a unui om poate spune multe despre acesta. De aceea uneori ii intreb pe oamenii cu care ajung sa stau la povesti ce isi amintesc ei din trecut, trecutul lor cel mai indepartat.
Aveam trei ani. Iarna. Ma intorsesem cu tatal meu de la gradinita, aveam nasul inghetat si abia ma puteam misca in hainele groase si in paltonasul mai mare decat mine. Nu am stat sa ma dezbrac sau sa ma descalt si am zbughit-o imediat spre camera cea mai mica. Nu stiu daca imi spusese taticul ceva inainte, dar aveam sentimentul ca ceva frumos trebuie sa se intample. Ca de ziua mea, cand asteptam sa primesc cadouri. Imi amintesc pana si mirosul dulceag si caldura din casa. Am intrat si am vazut-o pe mama mea, frumoasa si zambitoare, asezata pe pat. In brate tinea ceva invelit intr-o paturica verde. M-a chemat langa ea, a dat putin paturica la o parte, lasand sa se vada un nasuc mic si doi ochi maari, si mi-a spus: “Aceasta e surioara ta”.
Atat de mult trebuie sa ma fi impresionat scena aceea, incat acum as putea-o reconstitui pana la cele mai mici detalii.
Si scriu despre asta pentru ca sunt trista. Sora mea se marita peste cateva zile. Ma bucur sa o vad fericita si, oricat de greu mi-ar fi sa accept ca my lil’ sis nu mai e atat de little, nu asta e problema. Dar dupa nunta va pleca departe, deci ne vom vedea foarte rar. Si imi va lipsi enorm.
