Indulgențeeeeee, indulgențeeeeee, hai la indulgențeeeeee!

În anul 1095, Papa Urban al II-lea ținea un discurs în fața Consiliului de la Clermont prin intermediul căruia îndemna creștinii din vest să vină în ajutorul ortodocșilor și să contribuie la eliberarea Pămîntului Sfînt. Argumentul pe care se baza întregul discurs era unul, evident, foarte persuasiv și se reducea la expresia Deus vult (în trad. Voia Domnului). Cu Deus vult, așadar, începea Prima Cruciadă. Tot cu Deus vult, Papa îi absolvea pe cruciați de pedeapsa pentru păcatele săvîrșite în timpul Cruciadelor. Această practică a dat naștere așa-numitelor indulgențe. Indulgențele erau niște foi pentru care se plăteau bani și care, cică, iertau păcatele celor care le cumpărau. Adaptate la necesitățile pieții, ofertele de indulgență cuprindeau o gamă vastă de „iertări”. Prețul varia în dependență de păcatul săvîrșit și durata iertării – 40 de zile, un an, sute de ani sau chiar o mie (probabil, la cele din urmă se făcea și o reducere atractivă în spiritul celor care se fac în ajunul sărbătorilor la noi). E de prisos să mai spunem că toată afacerea asta a ajuns la fel de putredă și fascinantă ca și afacerea „BEM” sau concesionarea Aeroportului Chișinău.