N-am scris demult. N-am vorbit cu mine de prea mult timp ca să știu ce simt sau ce gîndesc.Sunt confuză prea des, prinsă în valurile rutinei bîcșită de muncă și oboseală. Nu-mi place ce fac dar îmi place locul în care mă aflu. Îmi place că pot să îmi realizez visele, că sunt unde am vrut să fiu și că încet sunt în stare să îmi achiziționez tot ce am visat.
Cred că mi-am ales calea, însă nu-s sigură de reacția celor ce mă iubesc.
DA – sunt conștientă că îmi va fi destul de greu, că voi căuta colțuri în care să îmi plîng de milă și să mă jelesc sau să mă gîndesc cum un om așa ca mine a ajuns în stadia asta.. Oricum, țin să continui să vreau mai mult pentru copii mei, să nu sufere ca mine, să mă aibă alături mereu și să nu ducă lipsă de nimic. Nu contează cînd, cum, la ce vîrstă… Toți avem de trecut prin greutăți.
Realizez că sunt prea departe de casă, înțeleg că-i greu printre străini, dar TREBUIE să risc, trebuie să încerc să schimb ceva, să fac altceva.. să mă ridic, să fiu și mai matură și mai puternică..
Încet, încet toate se vor aranja pe rafturi, totul va fi la locul și la timpul lui.. Am intrat în joc, trebuie să merg pînă la final, trebuie să îmi ating scopurile..
Cred în mine, știu că pot.
