Soarele îmi bate în geam. E ora 12.53 și eu vreau să scriu 7 minute în continuu despre orice îmi trece prin cap. 7 minute și atât! Ca cele 7 minuni ale lumii, ca cele 7 zile din săptămînă… ca cele 7 dureri din sufletul meu. Care sunt ele? Sunt ele într-adevăr 7? Nu mă întrebați, nu știu ce să răspund. Știu doar că-s multe și sunt acolo. Așteaptă… Ce așteaptă? Pe mine mă așteaptă… De ce? Nu știu. Eu nimic nu știu de ceva timp încoace. Dar mă complac în situația asta. Poate pentru că e mai ușor să eviți să dai răspunsuri, să te explici, să te motivezi în fața cuiva. E mult, da muuult mai ușor să nu știi. Și eu nu știu. Nimic. Eu doar vreau ca soarele ăsta să nu mai rânjească așa la mine în geam că mie nu mi-i a râde. Nu azi. Nu mîine. Nici poimâine . Nici peste o săptămîna. Nici peste o lună. Poate peste un an, doi, trei, patru. Nu știu! Ce ciudat. Da soarele ăsta chiar e frumos azi. După atâta ceața și vreme urâta uite-l! Îmi zîmbește ca nebunul. Dar eu nu îi zimbesc lui. Lasă să râda el ca prostu la mine dacă asta vrea. Eu vreau să tac. Eu vreau să tac și să nu știu nimic. Au expirat cele 7 minute…
Filed under: Uncategorized
