• Un profesor de colegiu şi-a dus într-o zi clasa de sociologie în mahalalele oraşului Baltimore pentru a studia cazul a 200 de băieţi care locuiau acolo. Studenţii au fost rugaţi să scrie o evaluare a viitorului fiecărui băiat. În toate cazurile studenţii au scris, „Nu are nici o şansă”. Douăzeci şi cinci de ani mai târziu un alt profesor de sociologie a dat întâmplător peste aceste studii. Atunci, şi-a pus studenţii să urmărească proiectul şi să vadă ce se întâmplase cu acei băieţi. Cu excepţia a 20 dintre ei care se mutaseră sau muriseră între timp, studenţii au aflat că 176 din cei 180 obţinuseră mai mult decât un succes obişnuit, devenind avocaţi, doctori şi oameni de afaceri. Profesorul rămase uimit şi se hotărî să cerceteze mai departe. Din fericire, toţi băieţii locuiau în oraş sau în apropiere, astfel încât a existat posibilitatea să-i contacteze pe fiecare în parte şi să-i întrebe „Cum vă explicaţi succesul dumneavoastră?” De fiecare dată răspunsul a fost acelaşi şi plin de căldură, „A existat o profesoară”. Profesoara încă mai trăia, aşa că a căutat-o şi a întrebat-o pe bătrâna încă plină de energie, ce formulă magică a folosit pentru a-i transforma pe micii vagabonzi în oameni plini de succes. Ochii profesoarei străluciră, și pe chipul ei apăru un zâmbet blând. „Totul a fost foarte simplu,” spuse ea. „I-am iubit pe aceşti băieţi”. – Eric Butterworth
  • Credem că atunci cînd nu primim dragoste suntem răniţi. Dar nu asta ne răneşte. Durerea vine atunci când nu oferim dragoste. Ne-am născut ca să iubim. Aţi putea spune că suntem nişte maşini ale dragostei create de Dumnezeu. Funcţionăm la capacitate maximă atunci când oferim dragoste. Lumea ne-a făcut să credem că bunăstarea noastră este deplină dacă alţii ne iubesc. Dar acesta este un mod de gândire pe dos care a creat multe dintre problemele noastre. Adevărul este că bunăstarea noastră depinde de câtă dragoste oferim. Nu este vorba de ceea ce primim; este vorba de ceea ce dăruim.
  • Singurul mod în care poți asigura pacea pe pământ este să-i consideri pe toți ”familia ta”. Trebuie să-i luăm în brațe pe toți și să-i sărutăm. Să dansăm și să ne jucăm cu ei.  Trebuie să stăm cu ei, să vorbim, să ne plimbăm și să plângem împreună cu ei. Pentru că atunci când vom face asta, vom vedea că, într-adevăr, toți oamenii sunt frumoși, că ne completăm unii cu alții, și că am fi mai săraci dacă nu ne-am avea unul pe celălalt. Și în acel moment, zicala, ”Te cunosc, ești exact ca mine!” ca căpăta un uriaș înțeles: ”Aceasta este familia mea și voi sta lângă ea orice s-ar întâmpla!”.
  • Când eram tânăr şi liber, şi imaginaţia mea nu avea limite, visam să schimb lumea. Pe măsură ce îmbătrâneam şi deveneam mai înţelept, am descoperit că lumea nu vrea să se schimbe, aşa că am hotărât să privesc mai puţin departe şi anume, să-mi schimb doar ţara.
    Dar şi ea părea să fie de neclintit.
    În amurgul vieţii, într-o ultimă încercare disperată, am încercat să-mi schimb doar familia, pe cei apropriaţi mie, dar, vai, nici ei nu au vrut asta.
    Iar acum, când zac pe patul de moarte, îmi dau seama că dacă m-aş fi schimbat pe mine, mai întâi, atunci, prin acest exemplu, mi-aş fi schimbat familia şi prietenii.
    Încurajat şi însufleţit de ei, aş fi găsit putere să-mi fac ţara mai bună şi, cine ştie, poate chiar aş fi schimbat lumea…
  • Părinţii buni le dau copiilor rădăcini şi aripi. Rădăcini ca să ştie unde le este casa şi aripi ca să zboare în alte părţi unde să arate celorlalţi ce au învăţat.