Mami, noi când vom merge în țara aceea?

Seară în familie. Stăm în bucătărie, în jurul mesei. Deja am mâncat, am strâns masa și ne bem ceaiul. Și dacă am ajuns deja la etapa finală, ceaiul fiecare și-l bea în combinație cu ocupația preferată. Eu cu andrelele și cu ghemul de lână, Smaranda – cu un caiet de desen și cu creioanele, Mihai – cu planșeta în față. E la noi în ospeție mama mea. Ea are doar cana de ceai în față.

Discutăm. În seara asta despre transport și pasageri. Mama mea e nedumerită de ce microbuzul 192, a cărui stație terminus e lângă casa noastră, așteaptă atât de mult până pornește din loc. Mama vine la noi cu nr. 192 și așteaptă în microbuz, pe str. Armenească până acesta, conform graficului, se porneşte spre Albişoara.  Pleacă de la noi cu 192 și așteaptă 10 și uneori 15 minute până transportul pornește din loc. Nu faptul că așteaptă o nemulțumește, ci că nu se urneşte până nu e aproape plin. Pentru că pe urmă maxi taxi-ul circulă pe Albișoara și până la Bănulescu-Bodoni se umple până la refuz, de nu mai ai cu ce respira. Și nu se știe cui îi este mai comod – celui care stă așezat pe scaun și este pus în situația să miroase atâtea axile și papuci, să rabde burțile și gențile altora lăsate peste capetele lor, sau celor care stau în picioare și nu au unde pune jos al doilea picior și nici măcar de ce să se țină. Dar toți se grăbesc la serviciu, la școală, la grădiniță și trebuie cumva să ajungă. Deci, tac și îndură. Măcar până la Piața de Flori, că acolo mai coboară lume și se mai face aer în transport. Până la Piața Centrală, acolo povestea se repetă. Ei bine, nu toţi tac, unii se mai revoltă, se răstesc unii la alţii, în rezultat, obţii dispoziţia optimă de lucru, ce mai!? Îţi vine să întorci dealurile pentru patrie.

„De ce se întâmplă aşa? Nu pot circula mai des, nu au mașini?”, vrea să afle mama.

De lăcomie, de porcie, vreau să-i spun eu. Dar îi răspund că se întâmplă astfel pentru că moștenim mentalitatea sovietică – nimeni nu se gândește la confortul și la demnitatea omului. Toți vor doar să ia banul unul de la altul și, pe cât de mult e posibil,  să depună cât mai puțin efort. Mai cu seamă intelectual.

Și pe urmă încep a curge exemplele, despre țări fericite în noţiunea de transport public al cărora nu se regăsesc maxi-taxi-rile, cu șoferi neciopliți, care scuipă, fumează, ascultă la maxim muzică și se mai ceartă cu pasagerii, înjură pietonii ori alți șoferi din trafic ori vorbesc în gura mare la telefon în timp ce șofează. Despre țări care își respectă cetățeanul și unde, din 15 în 15 minute, după un grafic strict, fără întârziere, circulă autobuze curate, cu șoferi amabili, în uniformă. Care vin la timp și pleacă la timp și circulă chiar dacă în salon se află doar un singur pasager ori la unele stații nu urcă niciun pasager. Dar la noi în oraș încercați să prindeți din 15 în 15 minute un troleibuz seara, mai ales pe la ora 21.00.

Ne-am spus ofurile și am închis subiectul. În timpul discuțiilor noastre Smaranda părea absorbită de desenele ei. A doua zi, dimineață, am luat-o printre case spre grădiniță, pe jos, cu Smaranda. Și, după ce am traversat două curți și am trecut prin spărtura din gardul stadionului Liceului „George Meniuc”, Smaranda mă întreabă brusc: „Mami, dar noi când vom pleca în țara aceea?” Nu mi-am dat seama imediat ce vrea să spună. „La ce te referi, puiule?” „Când vom merge în țara aceea în care circulă multe autobuze curate cu șoferi amabili,  care nu conduc de parcă ar transporta butuci?”

Vă spun cu toată sinceritatea, eu sunt un om spiritual, încerc din orice astfel de situație să ies mai cu glumă, mai cu autoironie. Dar în momentul acela mi s-au umezit genele. Restul drumului am discutat cu Smaranda despre ce înseamnă cetăţean al lumii și, chiar dacă acum o să-i pară dificil, pe parcurs trebuie să ia în calcul ipoteza să plece să facă studii în străinătate. Iar părinții vor veni cât mai des la ea în vizită, ca să nu se simtă singură.

Eu nu ştiu de unde are în sufletul ei copilul acesta atâta dragoste pentru ţara ei. Nu ştiu care e motivaţia pentru dragostea ei curată, nealterată. E adevărat, noi, ne străduim, pe cât e posibil, să ţinem anumite remarci numai pentru noi doi, iar pe ea să o lăsăm să-şi facă singură concluziile. În concluzie, ea îşi iubeşte oraşul în care s-a născut, iubeşte satul bunicilor, e deschisă şi zâmbeşte chiar şi străinilor, iar când suntem în vacanţă, ne spune că i-i dor de limba română, că e cea mai frumoasă limbă de pe pământ.

Ei nu i-a surâs ideea cu plecatul peste hotare, eu am încercat să-i explic că e bine să călătoreşti, să cunoşti alţi oameni, alte ţări, că asta te îmbogăţeşte sufleteşte şi te inspiră mai mult să creezi lucruri interesante, dar mă simţeam de parcă chiar în clipa aceea îmi alungam copilul de acasă.

Şi uite, din acest motiv şi după o întâmplare, s-ar părea, mai mult decât banală, simt acum un val puternic de furie. Ucigător val.  Urăsc toţi politicienii şi funcţionarii noştri. Toţi angajaţii care lucrează de-a chelea, doar să le treacă ziua de muncă. Îmi vine să mă duc la ei să le dau palme. Îi urăsc, chiar dacă ştiu că ura e păcat de moarte. Pentru că ei sunt cei care hotărăsc să aibă sau nu un viitor în ţara asta copilul meu.

Eu nu vreau ca de la ea, precum de la mine, de la soţul meu sau de la alţi angajaţi oneşti, statul să ia doar banii, impozitele şi votul şi să-i ofere în schimb dezamăgire şi frustrare, servicii de marmeladă, s-o umilească nişte bădărani şi nişte neciopliţi, de faţă cu viitorii ei copii.

Domnilor patrioţi, mă rog de mă iertaţi, poate v-am supărat cu excesul meu de negativism, iertaţi-mă că mă grăbesc să găsesc o portiţă separată spre civilizaţie şi nu am răbdare să aştept să intru pe aceeaşi poartă cu toată ţara, dar poate  voi circulaţi în transporturi publice civilizate, sunteţi deserviţi de vânzători amabili şi corecţi, care vă vorbesc în limba voastră, cumpăraţi produse proaspete şi calitative, păşiţi pe drumuri asfaltate şi nu vă stropesc maşinile cu noroi, automobilele opresc la zebră, vă jucaţi cu copiii în locuri special amenajate cu jucării şi tobogane noi, curate, fără urme de rahat de câine şi pisică, unde se schimbă măcar odată pe lună nisipul, aveţi acces la servicii medicale gratuite şi profesioniste, la un sistem de învăţământ modern, în pas cu cerinţele timpului în care trăim, cu săli spaţioase, cu utilaj nou, cu bănci şi scaune noi şi curate, cu grupuri sanitare curate. Poate vouă nu vă este frică să ieşiţi pe înserat la plimbări cu familia. Poate vecinii voştri nu fumează, mănâncă seminţe şi aruncă gunoiul pe scară. Poate aceştia nu vă râd în nas spunând că rezolvă ei cu sectoristul orice plângere depusă împotriva lor.  Poate în cercul vostru nimeni nu se laudă cu ce rude şi prieteni importanţi au ei la procuratură, judecătorie, direcţie de învăţământ, sănătate, securitate etc. care rezolvă orice problemă şi, la necesitate, creează oricui o nouă problemă. Dar în cazul nostru nu e aşa, în cazul nostru doar se mimează respectarea acestor drepturi elementare. Şi da, noi tot plătim impozite. Tot lucrăm, numai că ne simţim de parcă ne-ar obliga cineva să trăim cu sacul în cap. Dar nouă aşa perspectivă nu ne surâde.