Ospitalitatea parintilor nostri, vis urat al copilariei mele

M-am intalnit zilele trecute cu o colega de suferinta pe durata petrecerilor parintilor nostri din timplul copilariei optzeciste. Stiti, copiii exilati in “camera mica” care trebuiau sa se imprieteasca cu copiii amicilor parintilor? Si ca sa nu le otraveasca seara celor maturi, trebuiau sa mimeze o voie buna si o distractie pe masura asteptarilor din “camera mare”.

Eu niciodata n-am putut face fata petrecerilor din copilaria mea. Cand un apartament mic, sovietic, se transforma in ring de dans, restaurant, club de discutii, parlament improvizat si cand noi, cei mici, obositi si lehamititi, intram in salonul amfitrionilor si ii trageam de poala pe cei mari: “Cand mergem acasa?”, “Mai stam?”, “Mi-i somn!”

Eu eram cea mai trista si mai suparata dintre toti. Nu stiam cum sa leg prietenii cu copiii amicilor parintilor mei. Ei toti locuiau intr-o curte din alt sector al orasului, se intalenau seara la joaca, se invitau prin ospetii ad-hoc, stiau cine e indragostit de cutare sau cutare, mergeau la aceeasi scoala. Eu cu fratele meu eram niste intrusi. Si, cum sunt genul de om caruia ii citesti parerea pe fata, ceea ce credeam eu despre tot ce se petrece acolo era scris cu litere mari, de lozinca de parada de 7 noiembrie “Vazut-am in Iad ptrecerile voastre idioate, luati-ma acasa!”

Maturii, insa, erau in al noulea cer. Cel putin, asa parea, din hol, de unde stateam si sprijineam paretii, suparata pe lume, pe viata, pe sistem si pe cei 5 ani ai mei care nu-mi permiteau sa ma intorc singura acasa. Dansuri, chiuiala, fum de tigara, apropouri, tatal meu, care era cel mai mare fustangiu, spre marea placere a doamnelor, aflate la varsta pe care o am eu acum. Cochete, senzuale, asa cum numai generatia mamelor noastre stia sa fie, imbracate elegant, in masura in care reuseau sa gaseasca vreo haine “de import”. Glume deoacheate, salata de hering, coniac, vin in ulcior, tort “Lidia” cu o urma de alcool in el, copt de tanti A, mare cofetar in timpul liber, iar in cel neliber – intelectuala care abia incepea sa simta vanturile nationaliste.

Uneori petrecerile se intideau pe durata unui weekend. Ne trezeam dimineata botiti, carcotasi, cei mari se regaseau in salon la un pahar de vin de refresare. Eu vroiam acasa.

Cand petrecerile se mutau in casa noastra, calvarul era dublu. Parintii deveneau agitati. Mama gatea din zori. Tata turna vinul prin ulcioare si-si netezea mustata. Noi, copiii, ascundeam de draga dimineata cele mai pazite jucarii si chitibusuri in dulapul de la balcon, de frica sa nu fie distruse. Ne astepta o noapte grea. Aproape zece copii intr-o camera de 9 metri patrati, care sareau pe patul nostru cu doua etaje, mandria si fala noastra de pici nascuti intr-o criza interminabila, cand toti aveau un mobiler standard, in afara de noi.

Apoi, mama, obosita, chinuita, strangand in zorii urmatoarei zile masa, spaland vesela, numarand farfuriiile si paharele sparte. Suparata pe tata, care iarasi nu s-a abtinut de la nu stiu ce pozna. Si noi doi, naufragiati in camera mica, pe un pat daramat.

Deapanand cateva amintiri scurte din acea epoca de aur a parintilor, eu si cu amica mea “de petreceri”, am rasuflat usurate ca am crescut si ca acum avem toata libertatea sa nu organizam seri in apartamentele noastre. Aceasta stare am observat-o la mai multi oameni din generatia mea. Nedorinta de a deschide larg usile casei la invazia gastii, grupului, prietenilor de-un sezon si cultivarea unei vieti de familie sau de cuplu in intimitatea celor patru pereti, fara martori, fara galagie, fara forfota gatitului si oboseala stransului. Noi vrem sa traim in singuratatea fiintei noastre, intelegand, poate, ca suntem suficienti pentru noi insine si avand nevoia sa impartim ceea ce avem doar cu cativa intimi, supravietuitori prin ani in urma unei selectii spirituale riguroase.

Experienta parintilor mei, nebunia tineretii lor optzeciste, imposibilitatea mea, copil fiind, sa decid pentru mine, m-au facut un om care vrea sa-si pazeasca cuibul cu strictetea unui caine de paza dresat sa atace orice intrus. Vizitele neanuntate, aparitiile improvizate la usa mea, insistenta de “a trece” pe la mine, nu sunt deloc cele mai fericite momente ale existentei mele. Uneori mama se mira de generatia noastra, asa cum se mira de obiceiurile din familia frantuzeasca a fetei mele, in care nici copiii nu vin la parinti fara a anunta din timp ziua si ora. “Noi veneam seara de la servici, prajeam niste cartfi, scoatem salata de varza murata din borcan si asteptam prietenii, tinand-o in discutii si rasete pana in zori, ca a doua zi sa iesim iarasi la servici”. Da, a fost. Dar ce bine e ca viata se schimba.