Egoul și faima

       Binecunoscutul fenomen al menţionării în treacăt a persoanelor importante pe care le cunoaşteţi face parte din strategia egoului de a câştiga o identitate superioară în ochii celorlalţi şi, prin urmare, în propriii ochi, prin asocierea cu cineva „important”. Nenorocirea de a fi faimos în această lume o reprezintă faptul că ceea ce eşti este total umbrit de o imagine mentală colectivă. Majoritatea oamenilor pe care îi întâlniţi vor să-şi amplifice identitatea — imaginea mentală a ceea ce sunt ei — prin asocierea cu voi. Ei înşişi pot să nu realizeze că nu sunt interesaţi deloc de voi, ci doar de consolidarea sentimentului lor de sine, care în ultimă instanţă este fictiv. Ei cred că prin voi pot deveni mai mult decât sunt. Şi urmăresc să se întregească prin voi sau, mai curând, prin intermediul imaginii mentale pe care o au despre voi ca persoană celebră, ca identitate conceptuală colectivă foarte impunătoare.

       Supraevaluarea absurdă a celebrităţii este doar una dintre numeroasele manifestări ale nebuniei egotice din lumea noastră. Unii oameni celebri cad şi ei în aceeaşi greşeală, identificându- se cu ficţiunea colectivă, imaginea pe care au creat-o în legătură cu ei oamenii şi mass-media, şi încep chiar să se considere superiori muritorilor de rând. Drept rezultat, devin tot mai înstrăinaţi de ei înşişi şi de ceilalţi, tot mai nefericiţi, tot mai dependenţi de popularitatea lor continuă, înconjuraţi doar de oameni care le hrănesc imaginea bombastică de sine, ajung incapabili de relaţii autentice.

       Albert Einstein, care a fost admirat aproape ca un supraom şi a cărui soartă a fost să devină unul dintre cei mai cunoscuţi oameni de pe planetă, nu s-a identificat niciodată cu imaginea pe care mentalul colectiv a creat-o referitor la el. A rămas umil, lipsit de ego. De fapt, el vorbea despre „o contradicţie grotescă între ceea ce consideră oamenii a fi realizările şi abilităţile mele şi realitatea a ceea ce sunt şi ceea ce pot eu”.

       De aceea este greu pentru o persoană faimoasă să aibă relaţii autentice cu ceilalţi. O relaţie autentică nu este dominată de egoul care creează imagini şi se caută pe sine. Într-o relaţie autentică există o curgere către exterior a atenţiei susţinute faţă de cealaltă persoană, fără a se urmări împlinirea vreunui interes personal. Atenţia aceea susţinută este Prezenţa. Ea reprezintă condiţia obligatorie pentru orice relaţie autentică, întotdeauna egoul fie vrea ceva, fie, dacă e de părere că n- are ce să obţină de la celălalt, se află într-o stare de totală indiferenţă: nu-i pasă de celălalt. Astfel, cele trei stări predominante ale relaţiei de tip egoist sunt: dorinţa, întâmpinarea de piedici în calea împlinirii dorinţei (furie, resentiment, învinovăţire, plângere) şi indiferenţa.

Eckhart TOLLE