Partea I Voi regreta sincer dacă, cumva, tonul acestui articol poate părea didactic. Nu dau lecţii, încerc doar să prind nişte idei şi să însăilez cu ele nişte gânduri care, sunt sigur, vă dau târcoale şi Dumneavoastră, dar pe care, din anumite motive, le fugăriţi pe domenii publice, înainte de vreme, tot aşa cum o mamă cu sânii secătuiţi îşi alungă prematur pruncul de la ţâţă pe aria unei farfurii cu terci. Pentru consolarea unora, dar şi pentru încurajarea altora trebuie să recunosc că anumite raţionamente aşternute în această scriere mă depăşesc, probabil, şi pe mine şi nu exclud faptul că şi eu, pe alocuri, pot fi captivul unor prejudecăţi pe care le atribui aici altora. Aşa sau altfel, am încercat să depăşesc o anumită stare de egoism şi să vorbesc, pe cât se poate de sincer, despre NOI. Tradiţional, la noi, clasa politică se împarte în două categorii: comunişti şi democraţi. Această împărţire (nedreaptă) nu s-a făcut acum şapte ani, când Partidul Comuniştilor a câştigat alegerile parlamentare, ci încă de la 1989, odată cu declanşarea Mişcării de Eliberare Naţională. Până la (re)animarea de către Voronin a PCRM-ului, zona atribuită acestora a fost populată de către agrarieni, interfrontişti, socialişti, dar şi de Snegur, Lucinschi, Moţpan, Sangheli. Dacă nu era reactivat Partidul Comuniştilor, locul acestuia ar fi revenit acum, de drept, Social Democraţilor şi Alianţei Moldova Noastră - Braghiş şi, respectiv, Urechean. Prin activitatea sa „atotcuprinzătoare”, Voronin i-a înghesuit pe aceştia în „turbinca”, şi aşa destul de strâmtă, a „democraţilor” de toată mâna şi de toate culorile. Din cauza lui Voronin, Urechean acum este nevoit să coabiteză îngrămădit, „suflare lângă suflare”, cu „tot felul” de români, unionişti şi naţionalişti, să înghită noduri când aceştia înjură de mamă Rusia şi să se facă că plouă când ăştia cer înlăturarea statutului de neutralitate pentru Republica Moldova şi aderarea ei la NATO. Dacă studiaţi atent natura revoltei lui Urechean împotriva lui Voronin şi dacă mai băgaţi şi un pic de imaginaţie, o să vedeţi în faţa Dumnevoastră un preşedinte de kolhoz forţat de primul secretar, să coboare din „UAZ-ic” şi să urce alături de „norodul truditor” în „marşrutkă”. Dacă reuşiţi să vă închipuiţi o asemenea scenă, o să vă daţi lesne seama cât de ridicolă este retorica tipului venit în spaţiul îmbâcsit al „norodului” din spaţiile parfumate ale primului secretar, să-l înjure pe acesta că l-a trimis la ei. Clasa politică de la noi trebuie împărţită în partide proprii sistemului democratic şi cele anacronice unui atare sistem. PCRM-ul şi PPCD-ul nu sunt partide, ci găşti totalitare, în care aşa-zişii membri de partid sunt ostatici, victime sau gladiatori demni de toată compasiunea oamenilor liberi. „Marii conducători”, în esenţă, au aceleaşi motivaţii şi aceleaşi scopuri personale, chiar dacă unul se erijază în postură de „Vojdi”, iar altul nu-şi mai poate camufla alura de „Furer”. Comportamentul acestora în spaţiul politic de la noi ne aminteşte mai mult de Europa anilor ’39 – ’40, pe care Stalin şi Hitler o rupeau hulpav în bucăţi, decât de o Europă modernă pe care, zic ei, că ne-o ung pe pâine, la noi acasă. Am citit undeva că vreo câteva sâptămâni după ce partidul lui Lenin a luat puterea în Rusia, naivii aristrocraţi ruşi, plimbându-şi seara la braţ doamnele pe cheiul Nevei îşi ziceau, râzând zgomotos, unii altora: „Vî slîşili, Gospoda, balşeviki zahvatili vlasti” (Aţi auzit, Domnilor, bolşevicii au acaparat puterea). Cei care au apucat să mai rămână în viaţă, şi-au dat seama de ce li s-a întâmplat tocmai când erau, deja, în Siberia. Acum, după februarie 2001, după 4 aprilie 2005, după împărţirea postului Antena C şi Euro TV, ce trebuie să se mai producă, Domnilor, ca să vă daţi şi voi seama de ce vi se întâmplă? Această întrebare n-o adresez politicienilor (şi eu fac parte dintre ei şi acum chiar nu este cazul să mă întrebaţi, ce am căutat la Voronin), ci intelectualilor, celor cărora le place să se considere crema acestei societăţi, directorilor de opinii, care îşi freacă de ani de zile pixul în spaţiul mediatic de la noi, ba în postură de disidenţi ai regimului comunist, ba în calitate de victime ale „camerelor de gazare patriotică a lui Roşca”. Această întrebare o adresez unor persoane la părerea şi la prestaţia publică a căror ţin foarte mult, de genul lui Val Butnaru, care, ba afişează pentru toată lumea un chip blazat de intelectual părăsit de toate pasiunile, din cauza că … , să zicem, „totul e putred în Danemarca”, ba îşi „spînzură lira-n cui”, îşi răsuflecă mânecile şi porneşte, pe cont propiu, o aventură de totă admiraţia cum este televiziunea pe internet. Atât Val Butnaru, cât şi Petru Bogatu sau Nicolae Negru, demult nu mai sunt nişte ziarişti de genul tinerilor de la Unimedia, care îşi fac doar meseria şi sunt responsabili doar de corectitudinea informaţiei. Ei sunt parte a proceselor politice de la noi de mai bine de 15 ani şi singura deosebire dintre ei şi alţi politicieni este faptul, că în urma activităţii lor politice, aceştia nu ajung la putere. În acelaşi timp, ei poartă întodeauna, ca şi medicii, responsabilitatea pentru diagnosticări greşite şi curentele de opiinii formate strâmb. Spun acest lucru, pentru că platforma de dezbateri publice „Cabinetul din umbră” (singura de acest gen, dacă facem abstracţie de şuetele Lorenei Bogza de la PRO TV) loveşte, deocamdată, ţinte false, face mize greşite şi transmite mesaje dezolante pentru acea parte a pupulaţiei dornică de schimbare. Este aproape incredibil cum intelectualitatea de la noi poate călca de atâţia ani de zile prin aceleaşi străchini. Dacă admitem că alegătorii vor avea de ales între Voronin de la NIT şi personajele groteşti de la „Cabinetul din umbră”, oamenii vor vota întodeauna cu Voronin, pentru că acesta este credibil atunci când le garantează un minim de existenţă, iar limba română vorbită a la Valăriu Matăi se asociază, pentru ei, cu lipsa curentului electric, frig, copii flămânzi şi disperare. Oamenii simpli nu votează citate din manuale de geopolitică şi nici teorii liberale spoite bine filologic, oricît de şcoliţi ar fi „extrateriştrii” care le aburesc minţile într-un limbaj străin şi ostil spiritului lor de supraveţuire. Nu ideea fixă de unire a tuturor forţelor democratice şi nici modelul Consiliului Municipal Chişinău pentru viitorul Parlament sunt soluţii salvatoare pentru alegerile 2009, ci identificarea unor lideri politici capabili să se adapteze la realităţi, să-şi ajusteze discursul, să-şi asume riscuri şi să adopte decizii, or acest aspect nu constitue o preocupare pentru directorii de opinii de la noi. Aceştia, ca şi multe din „fecioarele neprihănite” ale politicii moldoveneşti, ei şi lideri politici aflaţi în straşnică şi permanentă opoziţie, au de mai mulţi ani o idilă de dragoste cu un cetăţean moldovean abstract, care de fiecare dată îi lasă cu ochii în ceaţă şi cu gândul la cele veşnice, în ziua scrutinului electoral. Acestă lume ideală care are contacte ocazionale şi sterile cu realităţile din Republica Moldova ornată măestros cu dichisuri estetice de specialiştii chişinăueni în materie de „PR” este exact ceea de ce are nevoie Voronin acum, pentru a-şi revendica, şi după 2009, dreptul de posesie legitimă asupra „plozilor” economici, politici şi sociali „fătaţi” de guvernarea, zis, comunistă în cei şapte ani de fecundităţi productive pe ogorul patriei. Problema nici nu constă în faptul că directorii de opinii de la noi îşi trag în preajma campaniilor electorale câte o afacere patriotică (intenţia, în sine, este sănătoasă şi salutară), ci în faptul că ăştia vând de fiecare dată produse care, pentru consumatorul de surogaturi culturale şi politice de la noi, nu sunt altceva decât gogoaşe, fantasmagorii şi îmbârligături netrebuincioase. ( … ) Va urma. Cu respect, Sergiu Mocanu