Toamna soseşte în fiece an, dar parcă nicicând nu vine la fel. Azi dimineaţă i-am simţit splendoarea când, învăluită de-o dulce indolenţă am răsfoit paginile trecutului meu. Mi-am amintit acel 1 septembrie de acum 14 ani în urmă când aveam pregătită şi rochiţa, şi ghiozdanul roz, şi fundiţa şi, şi.. o inimă plină de emoţii cât un vulcan în plină erupere. Azi, toamna m-a întâmpinat senin şi afectuos, m-a făcut să-mi amintesc zilele de vară şi avalanşa de planuri pe care mi le zămisleam pentru anul ce vine... Azi parcă abia întrezăresc setea şi dorul de tot ce mă aşteaptă odată cu revărsarea amurgului roşietic şi mireasma strugurilor din văzduh.
Întotdeauna toamna a însemnat pentru mine un nou început scăldat în nori pufoşi, în zile scurte, dimineţi răcoroase şi rafale de vânt. Ea are culoare şi gust, are ploi, are frunze şi dans , ea are câte o strofă de Bacovia pentru fiece zi, are poezie și sunet. E un pic nebună, e altfel.
Când vine toamna, simt că mi se intensifică "alte" instincte contradictorii. Sunt mai melancolică, dar mai plină de forţe, mai pesimistă, dar, totodată mai sigură de ceea spre ce ţintesc.
Purtăm în noi anotimpuri şi de fiece dată le adăpostim cu mult calm şi împăcare în suflet. Zâmbesc melancolic, tomnatic, romantic…
Şopteşte toamna în frunze, în vânt, în iarbă . Se întrezăreşte toamna în priviri, pe piele și pe buze. Glăsuieşte toamna în inimi, în oameni și în zâmbete. Miroase toamna în struguri, în dimineți și în rouă. Tace toamna în ploaie și în noapte. Se citește toamna în cărți și în gânduri.
E toamnă şi ne-mbrăcăm cu slove calde... adulmecăm miros de frunze căzânde şi ne pierdem în căderea lor.
E toamnă...