7537 cazuri COVID-19 în Moldova
3138 – cazuri active
4123 – cazuri vindecate
276 – cazuri fatale
Actualizarea datelor: 28 mai 2020 ora 13:32


 I'm not a Girl,not yet a WomanGoogle Page Rank

 I'm not a Girl,not yet a Woman I'm not a Girl,not yet a Woman



RSS posts

Personale


Comenteaza





Iubirea în cuvinte
       

         Când soarele se înfrupta din verdeaţa copacilor, când grăitoarele parfumuri de vară inundau aerul cu miraj şi euforie, când picăturile calde de ploaie intensificau romantismul anotimpului ... am fost inundaţi de coardele muzicale şi lirice ale dragostei. Din acea vară inimile noastre începuseră să bată simultan. Dansam sentimente, respiram iubire, fredonam veşnicie.          Spre eternitate am pornit în cea mai frumoasă zi de toamnă, când am hotărât că enormitatea dragostei ce ne învăluia trebuie să fie oficializată, astfel încât nimeni şi nimic să nu ne poată despărţi.          Ne vom hrăni cu arome de compasiune toată iarna, iar în primăvară, sub cerul senin, pe iarba proaspăt înverzită şi învăluiţi de cele mai parfumate flori, vom dansa valsul dragostei şi ne vom săruta răspândind în jur, mai mult ca niciodată, spori de fericire nemărginită.          Povestea noastră de iubire nu-şi găseşte aşternutul pe hârtie. Povestea noastră de iubire continuă şi acum. Ne iubim, şi asta se vede în licărul ochilor, în zâmbetul sincer şi suav cu care ne privim, în îmbrăţişările calde prin care ne dăruim afecţiune, prin mângâierile gingaşe cu care ne răsfăţăm pielea.          Şi când dragostea răsună în fiece venă din noi, când sângele pulsează cu atâta ardoare, suntem convinşi prin binecuvântarea Domnului că iubirea dintre noi ne este suficientă pentru a fi fericiţi.           În rest, nimic nu mai contează
Când eşti fericit...
Când eşti fericit savurezi viaţa, clipa, fără să te gândeşti la eternitate. Când eşti fericit , te simţi ocrotit de divinitate şi devii curajos în faţa oricărui impediment. Când eşti fericit, ai răbdare cu cei din jur şi nu te înspăimântă insistenţa sau puţinătatea educaţiei lor. Când eşti fericit, te alinţi copilăreşte fără să-ţi pese de vârsta pe care o ai. Fericirea este o stare care te face mai împlinit, mai bun, mai tolerant, mai superficial uneori. Ce bine ar fi să prelungim starea asta mereu în efemeritatea timpului!

Glăsuieşte toamna
             

          Toamna soseşte în fiece an, dar parcă  nicicând nu vine la fel. Azi dimineaţă i-am simţit splendoarea când, învăluită de-o dulce indolenţă am răsfoit paginile trecutului meu. Mi-am amintit acel 1 septembrie de acum 14 ani în urmă când aveam pregătită şi rochiţa, şi ghiozdanul roz, şi fundiţa şi, şi.. o inimă plină de emoţii cât un vulcan  în plină erupere. Azi, toamna m-a întâmpinat senin şi afectuos, m-a făcut să-mi amintesc zilele de vară şi avalanşa de planuri pe care mi le zămisleam pentru anul ce vine... Azi parcă abia întrezăresc setea şi dorul de tot ce mă aşteaptă odată cu revărsarea amurgului roşietic şi mireasma strugurilor din văzduh.              Întotdeauna toamna a însemnat pentru mine un nou început scăldat în nori pufoşi, în zile scurte, dimineţi răcoroase şi rafale de vânt. Ea are culoare şi gust, are ploi, are frunze şi dans , ea are câte o strofă de Bacovia pentru fiece zi, are poezie şi sunet. E un pic nebună, e altfel.  Când vine toamna, simt că mi se intensifică "alte" instincte contradictorii. Sunt mai melancolică, dar mai plină de forţe, mai pesimistă, dar, totodată mai sigură de ceea spre ce ţintesc.              Purtăm în noi anotimpuri şi de fiece dată le adăpostim cu mult calm şi împăcare în suflet. Zâmbesc melancolic, tomnatic, romantic…     Şopteşte toamna în frunze, în vânt, în iarbă . Se întrezăreşte toamna în priviri, pe piele și pe buze. Glăsuieşte toamna în inimi, în oameni şi în zâmbete. Miroase toamna în struguri, în dimineţi  şi în rouă. Tace toamna în ploaie şi în noapte. Se citeşte toamna în cărţi şiîn gânduri.             E toamnă şi ne-mbrăcăm cu slove calde... adulmecăm miros de frunze căzânde şi ne pierdem în căderea lor.           E toamnă... 
Rătăcirea valorilor
        Nu ştiu dacă există spaţii din care timpul să nu muşte cu toată forţa, dar ştiu că există oameni pe care lumina şi frumosul îi face tot mai liberi, atât de liberi, că până şi secunda care a trecut se face tremur şi cuvânt. Un cuvânt pe care noi îl putem rosti cu toată gura, iar toate slovele pe care le rosteşti, să se nască peste zbor.          Aproape că fiecare pas pe care îl facem noi peste pământ se face iarbă nenăscută şi neruptă de trecut. Cum privim oare lucrurile, cu gândul că ele au un trecut cu visul, că ar putea avea un viitor?...  Din care colţ al viselor ne doare cel mai tare că nu putem să ne oprim din trecere măcar o secundă, uitată mai întâi, apoi regăsită în acelaşi început?...         Ştiu că există locuri care rup din cer şi pâine, şi sărut, şi infinit, şi că din fiecare dintre ele răsar doar oameni, viaţă, înţelepciune şi sublim...        De multe ori am crezut că lumea îngroapă tot, şi urme şi lumini, până şi ultima clipă de linişte din noi. Atunci ar trebui să fim cuminţi, atât de cuminţi, că până şi prin noi, orice mişcare ar fi o cuminţenie ce doare.        Din această linişte profundă a lumii, aidoma mai răsar uneori valori perene pentru a da o nouă formă existenţei umane ca compasiunea, educaţia, responsabilitatea, integritatea, afecţiunea sau respectul, care ni se prezintă în toată maturitatea lor complexă ca un tapet multicolor aşternut peste simţirea omenească. Pe acest tapet, milioanele de fire de toate culorile, tonurile şi nuanţele posibile şi imposibile imaginate şi imaginabile, ca sub mâinile fermecate ale unei ţesătoare din basme, se întreţes, se împleticesc, se încârligă în zigzaguri fantastice, cântând amorul, avânturile generoase, durerile şi suferinţele, speranţele şi idealurile infailibilului din noi.      Şi când sufletul se va război cu incontestabilul valorilor, să privim cerul, şi iarba, şi vidul şi ploaia şi să-i lăsăm să se contopească cu noi, să ne pătrundă în vene, să ne inunde sângele şi mai apoi, inevitabil, febril şi năvalnic să ajungă în inimă.     Iar din inimă începe originea...     Originea a tot ce omul omoară.

Cu siguranţă, majoritatea iubim trandafirii, dar cât de puţini adorăm o frunză?! Da, o frunză. Şi, mă rog, ce e o frunză într-o pădure? Ar părea o nimicnicie.Ahh, e atât de ordinar să iubeşti frumosul- şi atât de frumos să iubeşti ordinarul!

Naivităţi


Şi ce mai e cu dreptatea asta?!Suntem noi capabili să distingem minciuna de adevăr? Întotdeauna am încercat să-mi creez plase în jurul meu, să fiu mai imună în faţa unor valori prejudiciabile, la care sunt alergică pur şi simplu. Dar, dacă te aştepţi ca lumea să fie cinstită cu tine, deoarece tu eşti cinstit, te amăgeşti!E ca şi cum ai spera că odată nimerit în cuşca leului să nu te mănânce, din simpla naivitate că tu nu l-ai mânca!Dureros să constaţi că pe asemenea valori, unii îşi fundamentează existenţa. De fapt, nu existenţa ( o viaţă fortificată pe minciuni şi nedreptate nu s-ar cataloga ca "existenţă"), ci mai degrabă succesul şi fericirea temporară.
Mărturii tardive
         Aşa e făcută viaţa că eşti nevoită să faci alegeri şi să laşi trecuturi în amintire, păstrând  drept mărturie doar frumosul din anii ce-au trecut. Trebuie să rupi lanţuri fără a mai fi nevoie să le mai legi, să închizi uşi fără să priveşti în urmă, să te laşi purtată de val fără să-ţi pese unde te va duce.        Multă vreme îmi aruncasem condeiul la mare distanţă de mâinile care febril îl căutau, nu din frica de-a mă  rătaci iar printre cuvinte, idei profunde şi emoţii inefabile, ci mai degrabă din impulsul sufocant de-a reuşi acolo unde sunt şi în ceea ce fac, fapt ce-mi consuma energie, inspiraţie şi timp.          Timpul a perindat spre trecut luni în care am încetat să mă caut, în care cu o ancoră înţepenită în adâncuri mă încăpăţânam să-mi urmez cu tenacitate crezul. Oricât de palpabilă n-ar fi fost lumea nu reuşeam să mă colorez cu rutina inevitabilă a vieţii. Realizasem că mă îndepărtam de ceea ce odată, cu atâta efort şi străduinţă creasem, mă îndepărtam de capacitatea de-a percepe vibraţia lumii.       Azi, un impuls nedefinit mi-a îndemnat degetele să contureze iar universul sufletului meu de care îmi era dor să-l întâlnesc. Şi m-am găsit colorând fără ştire cu cârlionţi de cuvinte existenţa mea în note  graţioase de linişţe. După care, am închis ochii şi m-am simţit. M-am regăsit pe mine aceeaşi fiinţă nostalgică şi contemplativă. Aceeaşi creatură pierdută în frământări şi interogaţii.       Cândva vorbeam despre inefabilul din noi, despre dragostea care te înalţă şi în cădere te îmbrăţişează ferm şi cald ca să-ţi armonieze coborârea, despre seminţele de bunăvoinţă şi înţelepciune pe care trebuie să le plantăm în suflet. Vorbeam despre schimbări şi mă simţeam exaltată de fiece dată când treceam prin una benefică dezvoltării mele...       Timpul a trecut peste mine şi-a luat cu el o bună parte din entuziasmul adolescenţei. Nu mai privesc lumea c-un imens zâmbet şi-o nestăvilită dorinţă de-a o face mai sinceră, mai bună, mai înţeleaptă. O privesc aşa cum e, uneori perfidă, alteori mărinimoasă. De mine depinde să-mi păstrez inviolabilă personalitatea şi să continui să-mi urmez cu perseverenţă convingerile.
MANIFEST
     Mi-e viaţa o înlănţuire de schimbări. O înlănţuire de succese şi ratări, fantasme şi realizări. Am pierdut câte ceva, dar am câştigat tot ce mi-am dorit, tot pentru ce am luptat cu toată voinţa interioară. La anul voi fi alta. Îmi creez existenţa din schimbări, şi asta mă bucură, mă exaltează, mă determină să cred că fiece zi e un nou început, o nouă şansă de-a obţine ceva, de-a sădi în lume seminţe de armonie şi pace, de-a spune un „Iartă-mă” , sau un „Te iubesc”.     E inexplicabil de îmbucurător să ştii că în mâinile tale stă puterea de-a face ceva, tu indici direcţia fericirii şi a succeselor. De perseverenţa, talentul şi chibzuinţa ta atârnă viitorul tău şi modul în care va evolua acesta; de bunătatea şi iubirea pe care o propagi, depinde atitudinea oamenilor faţă de tine. Simplu, „Ceea ce semeni, aceea culegi”, ideie întâlnită şi-n învăţăturile Karmei. Şi cred în asta.Eu sunt eroul propriului meu basm. Iar basmele au un final fericit, ideal.     

Happy New Year


Fie ca acest an care vine să fie mai bun decât celelalte. Jură-ţi să faci unele dintre lucrurile pe care ai vrut sa le faci dintotdeauna, dar nu ai avut timp. Sună un prieten uitat. Treci cu vederea o vrăjmăşie mai veche şi înlocuieşte-o cu amintiri mai frumoase. Jură-ţi să nu faci o promisiune pe care crezi că nu poţi să o ţii. Mergi cu fruntea sus şi zâmbeşte mai mult. Vei arăta cu zece ani mai tânăr. Să nu îţi fie teamă să spui ,,te iubesc!”. Spune-o din nou. Sunt cele mai dulci cuvinte din lume.
Concluzii la sfârşit de an


               Scriu c-o impetuoasă sete de-a scrie, scriu cu bucurie, cu entuziasm şi temeritate. Privesc înapoi, cu toate că mi s-a zis să nu fac asta, şi parcă întrezăresc clipe perindate în file de cărţi. De-aş putea atinge intangibilul, aş aduna filele în bibiliorafturi şi le-aş tria după categorii: volumul "fericiri nesfârşite", volumul "exasperări", volumul "nori negri" sau "furtuni", volumul "pe paşi de altruism", etc, etc...Mi-aş înmuia pensula în amintiri şi le-aş colora pe potrivă: roşu, verde crud, galben pal, turcoaz, cenuşiu şi-o imensitate de alb aş presura pe fiece filă. Le-aş parfuma cu muguri de cireş sau nu... de vişin,  de la cel din grădina mea, le-aş împacheta în nemuriri şi mi le-aş aşeza sub bradul de Crăciun, din dorinţa de a-mi aminti de ele ca de cel mai frumos cadou primit vreodată. Anume aşa mi-aş descrie anul 2012, care deja îşi lasă savoarea peste sufletu-mi plin de tumult şi optimism. Eu nu am fost nicicând superstiţioasă, dar parcă dorind să-mi păstrez intact spiritul senin şi sincer, mă mulţumesc cu gândul că anul ce vine, 2013, va fi unul şi mai productiv şi prodigios, decât 2012, la fel cum 2012 a fost faţă de 2011, şi tot aşa, în medie aritmetică, îmi multiplic beatitudinile la fiece răscruce dintre ani.      Anume în zilele când simt că e timpul să trag linii la sfârşit de foaie şi să-mi aştern concluziile, încep să conştientizez că cele mai mari realizări sunt cele legate de oameni, de oameni dragi, de oameni alături de care îţi dai seama cât de mult îţi place să vorbeşti, dar şi să taci, să plângi, dar şi să râzi nestăvilit. Schiţez zâmbete când mă gândesc la oamenii pe care i-am cunoscut în acest 2012, la scumpii oamenii pe care i-am apropiat şi mai mult de sufleţel, şi la cei ce s-au învrednicit de a-mi deveni prototipuri de existenţă.     Sunt aşa construită, că pentru mine, sărbătoare e orice zi petrecută în mrejele oamenilor dragi, sau orice zi în care primesc un cadou pe neprins de veste, sau orice zi în care-mi simt visurile mai realizabile ca niciodată. În fine, sărbătorile, fie ele Crăciunul sau Revelionul, nu sunt o zi anumită, ci sunt o stare de spirit. Dincolo de orice tip de tradiţie, semnificaţie sau obicei, sărbătorile pentru mine sunt o conjunctură: familie, atmosferă, zâmbet, pozitivism şi-o enormitate de optimism.
Replică
Nu văd nimic rău în a cerne idei străine ca prin sită prin interiorul tău! Uneori sita e deasă, deci adaptezi doar câteva imagini textuale propriilor viziuni. Alteori, în anumite momente ale vieţii, sita e rară, atât de rară, încât de contopeşti şi te regăseşti perfect în părerile celorlalţi.
Pas cu pas


Fiecare pas glăsuieşte o poveste. Povestea celui care a păşit prin acel loc, în acea clipă, a acelei vieţi. Am încercat, în drumul meu spre azi, să păşesc în locul altora, crezând că e mai bine aşa. M-am înşelat de fiecare dată, încercând să fiu altfel, altcineva. Am rămas la paşii mei statornici şi fideli. În ei mă simt cel mai confortabil, şi inexplicabil de firesc. Mă poartă uneori într-o lume impresionantă, o lume plină de "ne-nţelesuri", lăsând tot previzibilul departe. Şi nu dau înapoi. Continui să păşesc. E important să ştii cum să-ţi aşterni paşii pe terenuri alunecoase; în ziua de azi, e o aptitudine mai mult decât necesară. O consider o calitate. Pas cu pas, spre alunecarea fluidă, muzicală, perfectă.Pas cu pas, am ajuns la ceea ce sunt azi. Pas cu pas, până la o treaptă mai sus. E pasul meu preferat- ascensiunea!
Şcoala dragostei


Este extraordinar să iubeşti, dar dragostea unei persoane nu-ţi poate umple golul din suflet. Umplerea acestui gol este responsabilitatea ta. Ai nevoie să iubeşti şi să te afirmi pe tine însuţi zi de zi, clipa de clipă. Fără iubire de tine însuţi, indiferent câtă iubire primeşti de la partenerul tău, nu este de ajuns.A căuta să obţii iubirea de la o altă persoană înseamnă a te comporta precum alcoolicul care caută să obţină fericirea de la o sticlă. Cu cât bea mai mult,cu atât mai puţin satisfăcut se simte – şi cu atât doreşte să bea mai mult. Toti suntem dependenţi de starea de a fi îndrăgostit. Dar, după ce am “căzut” de câteva ori şi ne-am rupt câteva oase emoţionale, e de aşteptat să devenim puţin mai înţelepţi. Ştim că partea cea mai frumoasă, atunci când te îndrăgosteşti, nu va dura. Ştim că mai curând sau mai târziu, va trebui să fim autentici unul cu celălalt. Aceasta este deosebirea între idilă şi parteneriat.Idila este o încercare de a menţine dependenta. Ea are o viaţă foarte scurtă. Parteneriatul este un dans a doi oameni obişnuiţi, care învaţă să trăiască împreună, zi de zi. Este o şcoală plină de provocări. Adeseori, este mai mult munca decât joacă . Şi, cu siguranţă, necesită mai multă adaptare psihologică,decât pot oferi ani întregi de terapie!Nu absolvim această şcoală într-un an sau doi. Ne trebuie mulţi ani. Poate chiar o viaţă întreagă, ca să-i asimilam întreaga programă.Paul Ferrini
Când preferi să taci decât să răneşti
Cum ar fi dacă înarmarea cu semeţie ne-ar determina să putem spune întotdeauna ce gândim? Cum ar fi să nu mai avem reţineri? Să nu ne simţim condiţionaţi de efectul cuvintelor noastre, să nu ne gândim la consecinţe, doar să lăsăm să se prelingă tumultul de gânduri pe buze şi să spunem exact ce simţim? Indiferent de motivele, mai mult sau mai puţin justificabile, care parcă ne cimentează curajul în tăcere, ar trebui să avem şansa să vorbim. De prea multe ori, însă, ne este conştiinţa împământenită şi adaptată la regulile societăţii în care trăim, cameleonică, în funcţie de natura situaţiei. O conştiinţă care nu ne lasă să spunem întotdeauna ce simţim. Într-un fel, e bine aşa. Parcă e mai uşor să adormi seara cu o conştiinţă împăcată. Dar cum toate au două tăişuri, oricum le-ai privi sau le-ai lua, şi ea e duală. Cred că până la urma e bine să spui ce gândeşti, chiar atunci când simţi, dar cu o singură condiţie… să nu faci rău gratuit. Şi dacă adormi o seară neîmpăcată, măcar să ştii că ai făcut-o cu un scop nobil, indiferent de cât timp durează să îi vezi finalitatea. Nimeni nu merită să fie rănit gratuit. Nimeni. Nici măcar iluzia!
Deduceri
Acuma 10 ani vedeam lumea în culorile inocenţei metafizice... îmi era lumea o concepţie fantastică, cu zâne şi prinţese, cu palate şi Moşi Crăciuni nelimitaţi în cadouri.Acum cinci ani îmi era imposibil să cred că voi arăta aşa, voi vorbi aşa, voi gândi aşa, voi simţi aşa.Acum un an mi-era greu să mă gândesc că mi se va schimba viaţa atât de mult, subit şi plăcut- concomitent! Acum două zile mi-a fost peste putinţă, aşa, să-mi amintesc care îmi era scopul în viaţă.Pentru că se pare uneori, este mai simplu să laşi lucrurile să evolueze de la sine, fără planificări excesive, fără premeditări sinuoase, fără vise mâzgâlite cu cerneala speranţei! Fără...fără...Şi doar tăcerea s-o laşi să ţi se prelingă pe buze...

Prezentul simplu
Totul…este atît de schimbător...Întotdeauna am ţinut să cred că schimbările sunt benefice, indiferent ce segment al vieţii personale implică.Doar, aşa se spune: "Tot ce se face, se face spre bine".Lacrimile devin zîmbete, singurătatea se anihilează în "oamenii dragi"  de alături, promisiunile devin amintiri, cuvintele frumoase se transfigurează în poezii, prietenii devin familie… soarele devine lună, clipele devin o zi, oamenii devin mai buni. Aş vrea eu… dar din pacate, oamenii devin din ce în ce mai “răi”. Nu vor, dar “timpul” le permite şi-i stimulează parcă să-şi edifice o astfel de personalitate meschină, oferindu-le conjuctura perfectă de a se înrăi. Se întîmplă tot mai multe tragedii, sau se întîmplă inevitabilul. Era de aşteptat ca toate să cedeze la un moment dat. Ar fi momentul ideal să devenim mai înţelegători, mai sufletişti, mai buni. Întotdeauna omul a avut capacitatea să modifice lumea asta, dar niciodată nu a fost conştient de ea. Se pierde în scuze amăgitoare, în cuvinte deşarte, în fapte necuantificabile şi se ascunde   în umbrele diafane ale unor stereotipuri.  “Spiritul de echipă” e o expresie subestimată. Deloc învechită. Dimpotrivă, ce nu poate face un om, pot face doi. “Împreună”, un alt cuvînt minimalizat.Împreună, putem evita orice, chiar şi inevitabilul. Întrebarea mea ar fi: de ce nu putem “lupta” împreună, de ce întotdeauna ducem singuri lupta? Din orgoliu? Din prea multă încredere în sine? Sau din absenţa unei persoane alături de care poţi forma identitatea cuvîntului "împreună"?Probabil, asta ne asigură înfrîngerea.

Din 7 miliarde de fericiri


 În această clipă, cînd aievea încercăm să ne metamorfozăm fiinţa într-o lume imaginar mai bună, aproape 7.000.000.000 de oameni respiră totuşi în enormitatea lumii. Unora, le e frică  să trăiască cu adevărat. Se ascund  în umbrele diafane ale unor stereotipuri învechite.Alţii însă, se regăsesc în fiece expiraţie aburindă. Unii au învăţat să mintă doar ca să poată supravieţui în această societate perfidă. Alţii, înfruntă adevărul, oricît de dureros ar fi.Unii sunt răi în fiecare zi, şi le convine acest fapt. Alţii sunt buni, şi se luptă cu răul. Uneori le reuşeşte, alteori, oftează deziluzionaţi.Unii compun din sunete muzică. Brodează din suspinele sufletului, vocile intuiţiei şi incandescenţele dragostei portative impercetibile pentru majoritatea din noi. Cu toate astea, alţii, dansează. Unii ajung în locuri în care alţii doar se visează. Unii sunt înalti, alţii sunt mici. Dar nu asta contează...Şapte miliarde de oameni cuantificaţi care respiră. Şapte miliarde de suflete.  Unele imperceptibile, altele inteligibile şi mult-prea sesisabile.Iar uneori… tot ce-ţi trebuie în lumea asta, este doar UNUL, un singur suflet şi ţie suficient  pentru a compune formula fericirii!
Suntem... ceea ce iertăm
...Şi poate că faptul că timpul trece te face să înţelegi ceea ce contează cu adevărat. Există anumite momente de răscruce  în viaţă, cînd ai nevoie de ceva extrem de motivaţional ca să-ţi dai seama pe ce drum tre să apuci, şi e dificil.. atît de dificil, mai ales cînd eşti nevoit să închizi anumite uşi, pentru a deschide altele, fără a şti ce chip te aşteaptă după ea.Dar ce s-ar întîmpla dacă am lăsa toate uşile deschise? Înghit în sec.Suspin.Mă gîndeam zilele trecute la iertare. La faptul că unii oameni îşi pot trăi viaţa închizînd pentru totdeauna uşa trecutului, aruncînd cheia spre neant şi entuziasmaţi privind spre viitor. Şi cum oare nu le pasă de ceea ce s-a întîmplat, de oamenii pe care i-au jignit sau de cei care aşteaptă iertare de la ei?Nu-mi imaginez să-ţi trăieşti avînturile evlavioase fără a fi responsabil de ceea ce ai fost cîndva, de acţiunile tale, de vorbele tale, de gîndurile tale mai mult sau mai puţin meschine.Iertare...Da iertare!  "A ierta" presupune acea comuniune cu propria-ţi fiinţă mai întîi de toate. Înseamnă să fii mîndru de tine, mîndru de faptul că te smereşti în faţa celora pe care i-ai dezamăgit, mîndru că ai avut curajul să spui cuiva : " Iartă-mă".Mă gîndesc cît de puternic trebuie să fii, ca să poţi ierta. Cît de înţelept. Să ştii să alegi iertarea în locul răzbunării.Ura este dureroasă.Învăţ să iert. Învăţ să las mereu uşile trecutului deschise, să mă pot întoarce din dorinţa de-a mă reculege în anumite momente din trecut.Fără iertare, acest lucru n-ar fi posibil.Suntem ceea ce iertăm şi nu există nimic mai motivaţional de-a merge înainte decît iertarea.

2 in 1 ( Retrospectivă & Previziune)


Pînă nu demult, îmi imaginam că în vacanţa de iarnă o să reuşesc ceia ce nu mi-a reuşit pe parcursul celor 4 luni de studenţie. Pe naiba!Este atît de dificil să te focusezi asupra anumitor priorităţi în momentul în care eşti acasă, la televizor rulează filme cu Moşi Crăciuni, de-ţi saltă inima din piept amintindu-ţi de copilărie, în frigider te aşteaptă portocale şi pe fiece măsuţă odihneşte cîte o hîrtie de la ciocolata de curînd mîncată.Mi-a mai rămas o săptămînă pînă se încep examenele şi toate celelalte activităţi, şi mă simt atît de... emoţionată. Am impresia că în semestrul trecut am fost o altă "eu". De fapt, am fost un "eu" la care dintotdeauna am visat să ajung. Secretul? Ei bine, îmi reuşeşte tot mai des s-o alung pe "Cealaltă" din gînduri. Uneori, ea-mi zicea dimineaţa:  "Azi nu vei rezista. Eşti singură într-un oraş străin. Iar casa ta nu e aici.", dar luptam s-o contrazic, şi-mi reuşea. Deschideam fereastra camerei, adulmecam o boare de aer matinal, şi-o lăsam pe "Cealaltă" să plece odată cu expiraţiile profunde şi ritmate. Aceste exerciţii timp de cîteva săptămîni mi-au fortificat atît de vădit fiinţa, încît nu mă lăsam intimidată nici de cele mai lăuntrice temeri. M-am convins că Dumnezeu îţi dă întotdeauna să duci pe spate atîta cît poţi, şi cu timpul, te obişnuieşti atît de mult cu impedimentele zilnice, încît nu vrei nicicînd să opreşti din ascensiunea spre succesul mult-rîvnit..Am fost puternică, curajoasă şi am ştiut să-mi gestionez atît de bine timpul, încît, indiferent dacă mă culcam pe la 3 de noapte, ştiam că începînd cu ora 6:30 dimneaţa, se începe o nouă zi, şi ziua aceasta este pentru învingători. Deci, nu mă puteam lăsa înfrîntă de surmenaj.Am neglijat pe unii omuleţi dragi, dar mi-am făcut prieteni noi, şi asta mă determină să cred că niciodată n-ai să reuşeşti să-ţi ţii aproape cunoştinţele din trecut, în cazul în care te despart şi ore şi km. Cu timpul, numărul persoanelor cu care interacţionezi se multiplică, dar se cristalizează mai evident acele persoane împreună cu care petreci cele mai frumoase clipe, şi eşti conştient că aceste individualităţi vor fi alături de tine şi în viitor.Abia acum, realizez că urăsc vacanţele lungi... Plus la faptul că te leneveşti atît de mult, mai adaugi şi stresul pre-examen, se mai adaugă şi gîndul că "Cealaltă" poate să revină în noul semestru, şi iar tre să fiu tare pentru ca s-o alung din subconştient.Anul trecut în noaptea de Crăciun , pe la 2 de noapte, citeam. Citeam şi plîngeam.Şi nu era un plîns  melancolic, dar era un plîns de cel care-ţi stoarce atîtea lacrimi, încît ai obrajii şi buzele firebinţi, iar ochii, ochii atît de mici. Plîngeam pentru că trăiam mult prea intens ceea ce citeam ( "Temă pentru Acasă" de Dabija). Mi-am amintit acest lucru pentru că am obligaţia morală ca în noaptea aceasta să termin o carte. Sper că după finisarea lecturării, voi putea mai uşor să-mi sistematizez tot ce n-am făcut pînă acuma în vacanţă, dar  tre să reuşesc în această săptămînă. Şi-un P.S.: Păstraţi-vă curajul, cumpătul şi voinţa intactă. Ne aşteaptă un an de la care vom "stoarce" mustul cel mai dulce, şi vom lăsa la fermentat cele mai frumoase realizări.



Ar trebui ca fiecare om să se nască încă o dată în prima zi din ianuarie. Să o ia de la capăt şi să scrie o pagină nouă. Să micşoreze sau să mărească lungimea frîului, dupa cum este cazul, dar să-l lase liber din nou în prima zi de ianuarie, să-şi îndrepte faţa spre viitor, fără să mai ţină seama de lucrurile care au fost şi au trecut.Întrucît cuvintele vechiului an aparţin limbajului anului trecutVorbele noului an aşteaptă o altă voce.E nevoie de un sfîrşit pentru un nou început!La mulţi ani şi un an plin de entuziasm vă doresc!
Indubitabilă incertitudine


De ce oare chiar şi atunci cînd se întîmplă previzibilul tot suntem luaţi prin surprindere, şi ne uimim cu o privire actoricească?  Aş vrea atunci, în acea clipă să ne imortalizăm ecografia inimii şi să ne convingem că nu e nimic prestabilit... şi că această uimire este cît se poate de firească, chiar dacă bănuiam că aşa o să se întîmple.Uneori încerc să văd lucrurile altfel decît le văd alţii. Şi depun eforturi considerabile, cu toate că sunt zadarnice, pentru că de cele mai multe ori văd ceea ce vede toată lumea.  Nu ştiu de ce, dar azi văd totul mai clar. Şi nu pentru că ar fi o zi cu mult mai deosebită decît alta... ci pentru că rutina acestor zile de vacanţă mă determină să reflectez mai mult decît este necesar la oameni, la tipologiile umane şi la tainele ce le ascund şi cele mai intrinsece personalităţi. În ultima perioadă am cunoscut mulţi oameni, atît de mulţi, încît îmi stresez conştiinţa pentru a le memora numele, dar asta nu mă descurajează, nu mă sperie, nu mă limitează în nimic, ba dimpotrivă, îmi oferă inedita oportunitate de a descoperi cît de flexibil poate fi un om, cît de curajos şi plin de vitalitate... Cu toate astea, acum, după ce am în raţiune chipurile atîtor sufleţele, întrezăresc aidoma teama netrucată a unora de a recunoaşte ceea ce simt cu adevărat.Văd laşitatea altora de a recunoaşte că au greşit.Văd dezamăgirea care îi doare pe unii, şi lunga amăgire în care se scufundă alţii doar din frica de a trăi. Dar ce uităm de fapt… e că avem doar viaţa asta de trăit. Chiar dacă vom fi altcineva, cîndva, undeva, după ce vom muri… azi suntem doar ceea ce suntem. Şi ar fi bine să ştim a profita de timp. Pentru că zilele trec şi deciziile cele mai importante devin tot mai greu de luat.  Dacă iubeşti, nu te ascunde. Dacă vrei să visezi, închide ochii, sau visează cu ochii deschişi. Dacă ştii că nu poţi trăi fără ea, ai curajul şi renunţa la comoditatea de a rămîne resemnat cu singurătatea. Dacă un el şi o ea sunt făcuţi unul pentru celalalt, atunci nimeni nu poate schimba asta, decît poate… laşitatea unuia dintre cei doi. Şi atunci e trist să priveşti cum doi oameni îşi pierd şansa: de a fi “mai buni” împreună.Mă uit în jurul meu şi mă cuprinde incertitudinea. Văd oameni care se iubesc atît de sincer şi profund, dar care aleargă în direcţii total opuse. Şi mă întreb… cînd îşi vor da seama cît timp au pierdut? Oare vor reuşi vreodată să recupereze clipele zburate-n van? Şi poate că de aici izvorăşte indubitabila mea dorinţă de a nu-mi lăsa zilele să se piardă fără a vedea, a spune sau a face ceva frumos & memorabil!
Fericirea în cuvinte


Se apropie cu rapiditate Sărbătorile de Iarnă. Le simt ardoarea, efervescenţa şi entuziasmul pe care-l degajă.Înainte de a ne gîndi la cadouri, trebuie mai întîi să depunem eforturi maxime pentru a-i face pe cei dragi fericiţi, mai ales în această perioadă.Deci, cum faci un bărbat fericit? 1. Găteşte pentru el 2. Iubeşte-l3. În rest, lasă-l în pace Cum faci o femeie fericită? Trebuie să fii pentru ea: 1. prieten 2. societate plăcuta 3. iubit 4. frate 5. părinte 6. maestru 7. educator 8. bucătar 9. tîmplar 10. instalator 11. mecanic 12. electrician 13. stilist 14. sexolog 15. co-însărcinat 16. psiholog 17. psihiatru 18. terapeut 19. autodidact 20. organizator 21. tată bun 22. curat 23. simpatic 24. atletic 25. tandru 26. atent 27. galant 28. inteligent 29. glumeţ 30. creativ 31. puternic 32. înţelegător 33. tolerant 34. precaut 35. ambiţios 36. curajos 37. credincios 38. respectuos 39. pasional 40. competent şi nu uita : 41. să-i faci des complimente 42. să mergi cu plăcere la cumpăraturi 43. să nu exagerezi 44. să fii bogat 45. să fii rezistent la stres 46. să nu te uiţi după alte femei şi în acelaşi timp : 47. să nu fii gelos 48. să-i dai libertate 49. să ai o relaţie buna cu familia ta, fără s-o neglijezi pe ea 50. să o consolezi şi să-i ridici moralul în momentele dificile Şi foarte important: 51. să nu uiţi aniversările: a ei şi a celorlalţi membri ai familiei tale şi a ei, prieteni, aniversarea relaţiei sau căsniciei voastre şi a tuturor prietenilor, aniversarea logodnei voastre (sau altă aniversare, în dependenţă deja)  şi....toate datele posibile pe care ea le uită! :)Deci, opţiunile sunt variate!Fiţi fericiţi şi păstraţi-vă intactă ardoarea şi aviditatea de a face persoanele dragi la fel de fericite!
Culoarea destinului


Nimeni nu e perfect, cu siguranţă... dar tendinţa de a atinge perfecţiunea îţi umple sufletul cu rîvnă şi temeritate.Nici o viaţă nu este privată de valoare, mai ales că oglindeşte imaginea eforturilor depuse de-a lungul timpului.Oamenii au idealuri şi vise.Uneori, visele devin realitate, alteori rămîn…imposibile. Dar azi vreau să cred că alegerile pe care le-am facut pînă acum, şi deciziile pe care le voi lua de acum înainte, indiferent de firea mea contradictorie, mă vor purta mai aproape de ceea ce visez să fiu. Cîndva. Nu azi, nu mîine. Dar în viaţa asta, visez şi eu să ajung undeva, mai aproape. Visele mele cele mai îndrăzneţe, se leagă de lucrurile cele mai mărunte. Unii ar crede altfel. Dar pentru mine a ajuns să nu mai conteze ce crede lumea. Contează doar cei cîţiva pe care i-am lăsat să mă influenţeze. Şi sunt puţini aceia.  Dar sunt cei mai preţuiţi. Ştim cu certitudine că indiferent de alegerea pe care o facem, ea ne va afecta “destinul”. E alb, sau e negru. Dar am mai învăţat ceva……întotdeauna o culoare, indiferent de categoria cromatică în care se încadrează, are un infinit de nuanţe. Chiar şi o non-culoare, aparent fără substrat simbolic.
Ce e Dincolo...
 Ce e dincolo, De zîmbetul unui copil? Ce e dincolo, De stropii unei ploi de vară? Ce e dincolo, De mîngîierea mamei? Ce e dincolo, De frumuseţea unei flori? Ce e dincolo, De ochii blînzi a unui bătrîn? Ce e dincolo, De lectura unei carţi? Ce e dincolo, De albastrul mării? Ce e dincolo, De movul irisului de mai? Ce e dincolo, De zborul unei păsari? Ce e dincolo, De entuziasmul unui tînăr? Ce e dincolo, De liniştea serii? Ce e dincolo, De strălucirea unei stele? Ce e dincolo, De tabloul unui pictor? Ce e dincolo, De iubirea unui om? Ce e dincolo, De o dimineaţă de august? Ce e dincolo, De zborul unui fulg de nea? Ce e dincolo, De cîntecul firav al privighetorii? Ce e dincolo, De un răspuns? Ce e dincolo, De un răspuns bine dat? Ce e dincolo, De cerul senin? Ce e dincolo, De bucuria ochilor mei? Ce e dincolo..... Şi totul se tranformă.. într-un mare cîntec... cîntec îngeresc! Înger...răspuns Cîntec... În toate...dincolo... E iubirea... Suntem noi.... Noi şi iubirea... Iubirea... Şi noi! 

Generat în 0.256 secunde.