În gară, iar doare
Timpul ne strînge pe toţi,Scurge din noi ani şi minuteIar oamenii pleacă ca trenulLasînd o gară de urme durute.
Dorul a devenit obişnuinţăCe roade-n suflet cu ecouPlînge amarnic acea fiinţăCe-aşteaptă măcar un gest nou.
Toamna iar bate în geam,Din mine cad Frunzede dragoste,de timp,şi răbdare.Doamne, făcuta-I vreodată un neamîn care răsare doar soare?
un copilo mamăun iubitaşteaptă toţi să vă intoarceţiprivesc pe geam îndureraţi,cu sufletul zdrobit.
şi plîng amintirişi strîng doar fărîmesădesc …speranţeîn ziua de mîine.
Distanţa e ploaie, inundă gîndul cu durere,Oamenii ce nu mai vin acasă,Lăsatau în urmă numai tăcere.
Veniţi acasă , oameni dragiCălcaţi orgoliul şi mîndriaFiţi flori, dar nu copaciînflorind din voi armonia.
**Poezie dedicată oamenilor ce-au plecat peste hotarele ţării şi sunt aşteptaţi de copii, mame şi surori.
2013 Toate drepturile rezervate
Cu multă dragoste,
