muzica primitivă începe cu nişte acorduri încete de chitară
fiecare sunet a cântecului ridică corpul frumos şi arămiu a dansatoarei în sus, cu fiecare notă – cu câte un cm mai sus, fiecare vibraţie îi pune părul şi şoldurile în mişcări convulsice, iar între aceste mişcări ea îşi ia câte un gât de aer.
toată această joacă de note şi sărituri în sus înfăţişează o femeie de 30 de ani, goală, care miroase discret a scorţişoară şi are de mâini legate două eşarfe roşii ca focul cu linii galbene.
nebunia constă în faptul că la fiecare acord tulburător ea se înalţă pe degete şi îşi ia un salt, iar în căderea jos ea flutură sălbatic cu eşarfele din mâni. la fiecare acord încet ea se apleacă în faţă, sau spatele i se înconvoaie în urmă, cu părul negru mângâindu-i şi lipindu-se de spate, pentru ca ea să-şi ia răsuflarea şi să pornească din nou tulburător în dansu-i violent.
iar cînd muzica brusc încetează, ea cade buştean la pământ şi pentru jumate de minut toate atenţia-ţi e concentrată la pieptul ei, care în tot acest timp nu se mişcă. şi poţi urmări cum apa-i începe să-i curgă pe pieptul care spasmatic trage aer după 30 de secunde de linişte mortală.
la cluburi nu se învaţă aşa dansuri. astfel de dansuri sunt născute din durere şi muţenie sufletească care nu-ţi poate povesti cât de frumos a fost la mare şi cât de dor îţi e de unii oameni.
