E o combinție excesivă de iubire și ură, încredere și neîncredere.. vise de viitor și dureri din trecut, liniște și ceartă, atenție și indiferență..
E un apogeu psiholigic, un întuneric ce-mi străbate puternic porii pielii..
Mă simt la o margină de prăpastie și nuștiu ce să fac.. să sar sau nu în gol, să-mi pierd în abis sufletul și să-l împrăștii peste tot, căci printre muritori, totul pare prea complicat pentru el – fragilul.
Dragostea e doar o modalitate de a umple goluri imense.. doar în așa mod pot afirma că mai exist.
Vreau să mă evapor ca o picătură de apă, nu am puteri să mai explic – căci e inutil. Iubirea asta mă consumă, dar totodată depind de ea.
Parcă aș fi legată la ochi și condamnată la moarte, însă cu speranțe-n suflet că POATE cîndva ne va fi și bine.. Nuștiu pe unde să merg și de ce să mă apuc, să zîmbesc sau să-mi plîng de milă.. În jur, toți încercă să mă convingă că totul e în zadar, dar eu nu vreau să cred în asta.
Nu-mi găsesc locul încercînd să caut explicații la ceea ce se întîmplă. Nu vreau să vorbesc cu nimeni pentru că oricum nu posedă nimeni trăirile mele.
Vreau veșnic să dorm, mi-e teamă de gînduri și de idei stupide,mi-e bine că nu simt NIMIC…
NU MAI VREAU SĂ FIU SINGURĂ NICIODATĂ!
