Am ajuns bulimică pentru că prea îmi păsa de ce crede și spune lumea. Asta era problema mea pe-atunci. Și, pe lângă toate, mai aveam și kilograme în plus, nu că aș fi foarte slabă acum, anyway... acele kilograme nu mă ajutau deloc.
Oamenilor, însă, le place să tachineze, le place să spună lucruri care dor în continuu. Pentru că, în mod normal, dacă ți se spune o dată, de două ori, „făăă, ești grasă” sau „ce-ți mai fac grăsimile?”, nu le iai neapărat în cap, dar lucrurile stau altfel când această tortură durează luni întregi. Astfel, când acest chin nu mai încetează ajungi să-ți pui în față un singur ultimatum: „sau mă sinucid, sau vomit...una din două!”. Așa am ajuns eu să fiu prizoniera minții mele. Din 2010, bulimia a ajuns să fie pentru mine ceva absolut normal. Număram fiecare gram de mâncare pe care îl înghițeam, iar peste câteva minute alergam la baie și, cu vehemență, dădeam afară din mine tot ce ingerasem anterior. Iar totul, totul începe acolo unde toți urlă în gura mare FATO, AR TREBUI SĂ FII SLABĂ, CĂ EȘTI FATĂ, NU SE MAI UITĂ NIMENI LA TINE ÎN HALUL ĂSTA!!!Nu am mai scăpat de ea, de bulimie, nici până azi. Mă torturează fiecare înghițitură, deși nu chiar ca înainte, dar totuși... Pentru ultima dată am vomitat acum o oră, pentru că nu sunt destul de puternică, mai ales în fața unei societăți bolnave, care promovează prototipuri total greșite, dar care au ajuns să-și ia titlul de standard, iar standardele sunt greu de trecut cu vederea. Și nu o zic ca să mă conving singură pe mine că aș arăta bine sau că totul e normal. O fac pentru că mi-e atât de milă de cele care vor trece prin tortura 90-60-90, și nu vor putea scăpa de ea nici până la sfârșitul vieții. Își vor urâ corpul pentru stratul de grăsimi de la suprafață, pentru că nu încap într-o mărime mai mică și pentru că cei din jur le amintesc cu regularitate de acest lucru.
Urăsc oamenii care le tot punctează celor din jur că nu sunt perfecți, că nu corespund unui model atât de bine gândit. Și nu îi urăsc pentru că mi-ar zice-o mie, nu mai lucrează la mine, deja sunt prea moartă ca să aud toate astea, le am destul de bine implantate în mine, dar îi urăsc pentru că le-o spun altora, când nu e cazul, când nu ar trebui să o facă... Cuvintele dor, mai mult decât orice, mai mult decât orice durere fizică, mai ales în cazul ăsta.