243365 cazuri COVID-19 în Moldova
11574 – cazuri active
226325 – cazuri vindecate
5466 – cazuri fatale
Actualizarea datelor: 15 aprilie 2021 ora 07:20


 Blog de Dimineață

 Blog de Dimineață Blog de Dimineață



RSS postsRSS comments

Societate


Comenteaza





Bună seara, mă mut pe wordpress!
Astăzi nu vă mai spun „bună dimineața”, vă spun „bună seara”, pentru că a sosit și apusul acestui blog. Asta nu înseamnă că nu voi mai scrie, asta înseamnă că mâine el își va vedea răsăritul într-o altă lume, și anume în wordpress.De astăzi nu mai scriu aici, dar mă găsiți oricând pe www.blogulluivica.com, unde tot un Blog de Dimineață va exista, însă unul mai activ decât cel pe care îl am acum.The time for a new chapter is here!
Please, STOP WRITING...
De ce unii oameni simt nevoia să scrie? Nu consider că scriu foarte bine sau că sunt expert în a scrie, dar sunt cert convinsă că sunt oameni cu blog sau care scriu și publică utilizând tot felul de platforme, dar nu realizează că ar trebui să nu o facă. Nu vreau să ofensez pe cineva și sincer nu am o problemă personală cu persoana pe care o s-o vizez, chiar apreciez ceea ce face și ceea la ce se pricepe cel mai bine, dar consider că ar trebui să rămână în acel domeniu și să găsească pe cineva care, ce-l puțin, să-i revizuiască textele pe care le publică, dacă tot ține să o facă. Am o prietenă pe facebook(acum doar pe facebook) care e foarte tare când vine vorba de vestimentație, modă și toate chestiile astea.  Eu nu mă pricep la așa ceva, iată de ce nici nu mă bag, când vine vorba de haine. Recent s-a apucat de un proiect foarte fain, creează articole vestimentare fabuloase, iar pentru asta a lansat și o pagină web prin intermediul căreia își vinde creațiile. Foarte tare, nimic de obiectat, până ajung să accesez acea mică secțiune numită blog. Iar despre asta mai departe...Nu am citit toate postările(nu-s chiar multe), m-am oprit la prima și am trecut peste ea cu privirea. După cum am mai spus, cine v-a zis că puteți scrie? Pentru mine a fost foarte clar, ține-te de creat haine și nu mai încerca să duci un blog! Pe lângă faptul că mă  roade pe creier(textul), mai e și plin de greșeli de gramatică. Probabil că ar fi bine să vă dau și niște exemple, dacă tot m-am luat de scrisul cuiva, așa că o să încep chiar cu prima propoziție:„Majoritatea femeilor se plictisesc repede de tinutele lor pentru a le da un noua aspec rochiilor simple , ne vin in ajutor dulerele detasabile”. Unu la mână, chiar trebuie să revizuiești un text înainte de să-l publici. Doi, eu am nevoie de o virgulă și de un „iar” după „ținutele lor”. „De la cele mai simple la cele mai complicate , asortindu-le corent iti poate transforma look -ul”. Nu o să mă mai iau de nimic mai mult decât de acel „îți poate transforma”. Luând în considerare faptul că se vorbește despre „gulere” la persoana a III-a, plural, atunci aș înlocui acel „îți poate” cu un „îți pot”. Cred că e destul, până la urmă ceea ce am vrut eu să punctez, e faptul că ar trebui să ne ținem de ceea la ce suntem buni, nu că asta ar deranja pe cineva, dar nu toți au fost născuți să scrie. Am mai zis-o, nu mă dau mare expert, e doar ceea ce am realizat eu cercetând pagina în cauză, care, deși are acest mic cusur, chiar e foarte tare, iar pentru a fi cât se poate de sinceră, mi-aș lua tot ce are ea acolo, doar că, „no money, no honey”. Iar ceea ce ține de scris, mai sunt sute de bloggeri și oameni care se dau mari autori de texte, dar nu se pricep deloc la asta, care au un blog pentru că așa e cool sau pentru că au auzit de la cineva că are unul. Devine uneori să auzi pe cineva că are un blog și să descoperi după aia că de fapt e lipsit de talent. Am văzut din ăștia, am văzut și bloguri cu autori care nu știu despre ce și pentru ce scriu, sau care nu au avut deloc întâlniri cu manualul de gramatică în gimnaziu. Pentru că există "bloggeri" care sunt irelevant de analfabeți, dar nu realizează asta. Și pentru că există unii extrem de buni la gramatică, dar a căror texte dor într-un asemenea fel, încât până la sfârșitul textului apuci o migrenă. Până aici, cred că am vorbit în exces....În fine, faceți ceea la ce vă pricepeți, that's the way you'll always do your best!
Despre rare nopți albe...
Nu am scris de ceva timp, fie din lenevie, fie pentru că subiectele își pierdeau din farmec dacă nu le înșiram pe hârtie la timp, sau pur și simplu eram prea ocupată trăind ceva ce am așteptat de prea multă vreme. Astăzi o să vă povestesc despre insomnii, despre ale mele insomnii.Era iunie când, pentru ultima dată, am stat trează o noapte întreagă, nu pentru că aveam ceva de făcut, ci doar pentru că nu puteam să dorm. Eram în drum spre Chișinău, iar ceea ce mă preocupa cel mai puțin atunci era somnul. Rareori stau trează până dimineață, de cele mai multe ori cedez și mă las sedusă de întuneric, nu se pun sesiunile, când vreau sau nu, nu am de ales, atunci există lucruri pe care nu le-ai făcut tot semestrul și îți rămân doar 8 ore la dispoziție să schimbi situația.

Totuși, vreau să vă povestesc despre nopțile de cărți, care sunt puține, pe care le ador, chiar dacă cu greu rezist să nu adorm când ceasul trece de 3.00 dimineața. Ultima dată am stat până dimineață împreună cu „Întoarcerea din Rai”, cred, deși s-ar putea să greșesc, pentru că mă număr printre acei oameni care au citit toate volumele din franciza „Fifty Shades” (stop judging me, i may be a pervert), și le-am citit într-o săptămână și jumătate, ceea ce înseamnă că nu am dormit prea mult.Ador la nebunie să citesc noaptea, pentru că atunci toată lumea doarme, iar eu am șansa să-mi înlocuiesc posibilele vise, cu altele, garantate, frumoase, care se întâmplă a fi adevărate lumi, ce capătă mai ușor viață când realitatea doarme. Ajung uneori să citesc cu lanterna sub plapumă, asta ca să nu știe cineva că de fapt nu dorm, asta până sub plapumă devine foarte cald și nu mai rămâne aer, ăla e momentul când renunț.Pentru liniște. Noaptea vine cu liniște, destulă ca să te îneci într-o carte, excepție fac colegii din camera ce vorbesc prin somn, sau cei care sforăie(din ăștia mai rar).  Iar acum, datorită unui suflețel foarte important în viața mea, eu pot să citesc și în întuneric, fără să mă sufoc sub plapumă și fără să mă chinui ținând lanterna. ...și dacă tot pot să citesc fără lumină, pentru cel puțin două ore, nu mai dorm. 
timpul rămas până la „NOI”


Azi îmi iau rămas bun de la acel countdown care a numărat împreună cu mine secundele până la zero, fără să se împiedice, fără să le lungească și fără să greșească, chiar dacă „NOI” s-a lăsat așteptat cu încă o oră, o oră lungă, nemaipomenit de lungă, în care somnul nu m-a putut fura nici măcar pentru o secundă.Acum sunt infectată de noi și nu există ceva ce ar putea schimba asta. Noi a devenit ceva indispensabil pentru mine la fel ca aerul, însă aerul e puțin spus, pentru că nu cred că aș mai putea respira dacă noi nu ar exista.În fine, it was the longest summer ever și nu vreau să mai am parte de una ca asta vreodată. Acum am nevoie de o toamnă, o iarnă, o primăvară, o vară, și cercul se repetă din nou, care să fie cât mai fabuloase posibil, fără countdown-uri, cu mult aer și cu foarte multă căldură.Și încă ceva, i'd really love to learn how to smile more and laugh louder.P.S. și cu final de The Notebook.... că așa am eu azi un chef

unde-i acasă?
Pentru mine aproape că nu există acasă. Până nu demult acasă era la Chișinău, acum Chișinău e Chișinău și se asociază tot cu Chișinău, un loc unde eu o să mă întorc doar în vizită și nu pentru foarte mult timp. 

În general, acest subiect e foarte greu, pentru că mama o să se supere că ea nu mai înseamnă pentru mine acasă, sau poate nu o să se supere, pentru că ea nu citește blogul meu, idee nu are ce e ăla un blog și mai cu seamă nu știe că eu țin unul. Nu înțeleg de ce ea mereu mă vrea acasă, dar când ajung acolo totul arată de parcă și-ar dori opusul. Poate eu sunt cea care greșesc și gândesc aiurea, dar i don't feel like home there. Urăsc să mă întorc la Chișinău, pentru că după prima zi mă plictisesc, că mereu există cineva care te sâcâie, să îți pună prea multe întrebări și să nu te lasă măcar o clipă să stai singur, pentru că sufletul meu nu se mai simte în largul său acolo.  Mai există oare un acasă pentru mine? Acolo unde să mă duc cu drag, unde să fie cald în toate sensurile cuvântului și acolo unde să nu fie nevoie de cuvinte ca cineva să te înțeleagă. Știu că nici 10 case nu m-ar ajuta dacă acolo nu ar fi oamenii care trebuie, care să umple acea casă cu lumină, să aducă soarele în ea. O casă nu e neapărat o construcție, casă înseamnă oameni, cel puțin pentru mine. Și at the right moment, there is no home for me. Și i need that home, mai mult ca oricând, pentru că există momente când mă simt atât de singură, când nu mă mai încălzesc până dimineață, momente când ajung să cuprind perna la mijlocul nopții și când zâmbetul meu nu mai are sens, momente cum e ăsta, când there is a pain in my chest și nimic nu o poate atenua. 
Cum era acolo cu aniversările și, mai ales, cu felicitările?
Când vine vorba de aniversări, eu cel mai des tac, iar prin „tac” am în vedere că nu îmi bag nasul la toată lumea pe perete, ca să le scriu cum și în ce fel magnific îi felicit, și asta din simplul motiv că pentru mulți dintre ei simt cea mai imensă apatie posibilă.

Nu pot să-mi explic de ce majoritatea oamenilor simt nevoia să felicite fiecare om întâlnit pe drum, dar cel mai des uită de oamenii importanți. Eu nu pot să percep cum ție un an întreg îți este drept în cot de existența mea, iar la ziua mea, hopa și mă feliciți. Tare interesant. Și mai sunt unii care nu îți trimit un simplu „La mulți ani!”, ei tâlcuiesc balade. Serios?Cine a inventat notificările pe facebook, skype și odnoklassniki, care mai nu strigă la tine: „Felicită-l, fă-l să se simtă important!”? Dar ducă-se naibii, pentru că eu, sincer, nu cred că acel cineva plânge după felicitarea mea, așa cum eu nu plâng după a multora. În fine, eu foarte rar felicit pe cineva, iar dacă o fac, înseamnă că persoana respectivă este foarte importantă, altfel eu nu mi-aș fi pierdut timpul și neuronii ca să nu trimit cumva o felicitare copiată de undeva sau pe care am folosit-o vreodată. Sau poate nici nu ajunge să fie vorba de o felicitare, pentru că atunci când oamenii sunt importanți tu știi exact cum să-i abordezi. Ultima dată când am felicitat pe cineva a fost din suflet și mai ales deoarece conta, nu pentru că o rețea de socializare mi-a zis asta. În general, reacția mea la mesaje de felicitare e foarte negativă când vin de la cine nu trebuie, eu pur și simplu le ignor sau le șterg. Iată de ce de ziua mea, eu trebuie neapărat să fac curat pe wall și să apăs de multe ori pe delete, iar în facebook asta durează.Da, arogant, dar eu altfel nu pot. P.S. Îi zîua ta? Ap dacă contezi, țîne brațul șela de flori, el îi din suflet!
Și-i cu voi, la noi a venit Patriarhul!
Și cum să nu scriem despre asta? Mă ating de biserică, iar asta cică nu se poate. Astăzi la Chișinău a venit Patriarhul Kiril. Am aflat despre asta tot azi, așa că tare multe nu știu. Ceea ce știu și ce m-a indignat cel mai mult este prezența panourilor alea prin oraș și tot fastul de care a fost însoțită întâmpinarea acestuia. De parcă venea însuși Dumnezeu la noi.Mulți acum o să mă facă necredincioasă și nu mai știu eu cum. Eu una nu văd de ce ar face-o. Nu sunt cea mai evlavioasă ființă de pe fața pământului, dar nici într-atât, încât să ajung în Infern. Mă duc câteodată la biserică, uneori că trebuie, alteori că am eu nevoie, dar se întâmplă destul de rar. Iată de ce sunt cam indiferentă de vizita Patriarhului la Chișinău, dar nu pot să trec cu vederea toate panourile cu mesaje de întâmpinare, tot luxul și toată zarva din jurul acestui eveniment. Și cel mai tare mă irită că peste tot, în orice reportaj, oamenii se tem să spună ceea ce cred, dau răspunsuri generaliste ca nu cumva să spună ceva rău legat de biserică.Oare panourile cu mesaje de genul „Sanctitatea Voastră, Moldova Vă salută!”, ne fac un popor mai credincios? Care Moldovă e mai credincioasă, cea cu panou sau cea fără panou? Eu nu m-aș mira dacă vizitatorul nostru nici nu le-a observat, dar sunt destul de sigură că dacă ele nu erau, el nu era să le simtă lipsa. Cică clericii trebuie să fie simpli, modești, însă nu știu cum se face, dar sărmanii preoți mănâncă mai des icră roșie decât mine. Eu nu îmi aduc aminte să mai fi călcat cineva pe pământ moldovenesc, iar peste tot se fie instalate panouri cu mesaje de bun venit în două limbi. Încă-i bine că panourile astea conțin mesajul și în română, nu era ceva anormal dacă erau doar în rusă, așa ca să mai economisim ceva bani pe cerneală, să aibă ce pune cineva în buzunar pentru o lumânare în plus la slujba ce va fi oficiată de Patriarh.   Am impresia că de-ar fi să se întoarcă toți moldovenii ce au emigrat înapoi în patrie, tot nu ar fi întâmpinați cu atâta gălăgie cum s-a întâmplat azi. Eu când trec vama, ăla de-acolo se uită la mine cu acea privire de „Ce mai vrei și tu? Studentă? Droguri ai, dar țigări? Nu? Eh, iar nu mănânc ceva bun azi...”, și mai nu mă trimite înapoi de unde am venit. Nu că tare aș avea eu nevoie de altceva, dar sunt oameni care după ani de zile tot în Moldova se întorc și Moldova nu îi întâmpină cu atâta bucurie, Moldova pur și simplu îi ține aici, le cheltuie banii pe care i-au adunat până acum și îi alungă în grabă înapoi.   Iar despre credință, sunt sigură că cea mai mare parte a neamului nostru nu se duce duminică de duminică la biserică, că mulți nu știu „Tatăl nostru”, iar cea mai mare parte își aduc aminte de existența sărbătorilor religioase doar la Paști și Crăciun. Acum, unde-i credința, unde-i dreptatea? 
cum să răcești la 30 august? ultima postare din vara asta...
La Chișinău e mai degrabă toamna decât vara de vreo câteva zile, iar eu am simțit asta. Cum poți să ajungi la sfârșit de vară și să răcești, dar așa încât să te doară după cap și să îți pară că mai ai un pic și leșini?

Vara asta s-a terminat cu temperaturi neobișnuit de mici, iar eu speram să mai fie cald și să nu rămân atât de albă, că eu bani de Grecia nu am, chiar dacă acolo la ei încă e soare și bine, așa încât să te faci mai puțin sidefie. Corpul meu nici măcar scăldat nu a fost vara asta, nu mai vorbesc de stat la soare. Foarte sec, pentru o vară care a fost destul de caldă, e tot vina mea, dar ce să-i fac, că nu mai schimb nimic. Tot ce a văzut el a fost lucru și un pic de soare turcesc care mi-a ars umerii, doar atât. Țin minte că anul trecut, la 25 septembrie, umblam în sandale și asta a durat încă până la 10 octombrie, cred. Anul ăsta o să umblu în cizme sau cum? E foarte rece pentru luna august. Toamna ne-a luat pe neprins de veste, era tare grăbită, se pare că venea la mine. În fine, afară e tare, tare frig. Și mie mi-e la fel de frig. Îmi rămâne doar să beau mult ceai și să fac timpul să treacă cumva și mai repede. Asta-i tot pentru vara asta. Ea în sfârșit se termină! Eh... pe muzică tristă!
from back then to now - despre "fabuloasa" mea vara
Eu am două zile la dispoziție ca să mă trezesc cum vreau și când vreau, să beau cafea fără să mă grăbesc și să stau, să stau mult. Una din aceste zile a trecut, iar eu nu am făcut nici 50 la sută din ceea ce am scris mai devreme. Și asta pentru că nu mai știu să dorm pe îndelete, lumea nu mă lasă să stau, iar eu am prea multe de făcut ca să nu mă trezesc de bunăvoie și nesilită de nimeni la ora 5 dimineața, chiar dacă uneori îmi permit să adorm înapoi.

...pentru că azi afară plouă!Au mai rămas trei zile și o să trimitem undeva departe vara. Eu o s-o trimit cu mare drag, deși pentru mine ea nu se termină aici, asta pentru că la mine ea a început mai târziu, iar facultatea revine abia din 1 octombrie. Nu știu cum e pentru alții, dar eu vreau la facultate și, mai ales, vreau să trec Prutul, așa cum am făcut-o cu aproape un an în urmă. Acum un an, când m-am văzut cu ștampila pusă în pașaport, în capul meu au început să apară imagini, dar niciuna nu mi-a arătat că te voi întâlni pe tine și că nu o să mai vreau în Moldova. Tot de ce eram eu sigură atunci e faptul că nu o să mă doboare dorul de casă, că poate nu am inimă deloc și sunt incapabilă de orice picătură de căldură sufletească, într-atât de lipsită de căldură, încât să nu las oameni în jurul meu, și mai eram sigură de faptul că ceva se va schimba. Astăzi, când mai am doar un pic până să-mi iau rămas bun de la acest loc, tot ce simt eu, sau mai degrabă sper, e că ceva se va schimba. Iarăși acel ceva. La 25 septembrie doar îmi voi reaminti de aceste trei luni, care au trecut de parcă ar fi fost 100 de ani, și știu sigur că nu o să le vreau înapoi.Dacă ar fi să scriu ceva de genul My summer in review, probabil nu mi-ar lua nici 5 rânduri, și asta pentru că toată vara mea se rezumă la un job aiurea, o scurtă vacanță la Istanbul(aprope the good thing in here), efortul depus la Today, un dor nebun care încă mai are de crescut ceva timp și you, the good this is you and what this summer meant for us. Cam așa! După cum am zis, sâmbătă trimit această vară undeva departe și sper să nu o mai întâlnesc vreodată. 
up in the air
Mi-am văzut patriile de sus. Le-am văzut și nu am simțit nimic legat de ele. Am avut o oră de vreme în care niciuna din nostalgiile de mare patriot nu m-a atins. Azi mi-am dat seama că patrie e acolo unde sunt oamenii care contează, acolo unde sufletul tău e înconjurat de dragoste, și tot acolo unde poți să te râzi ca un nebun and people won't judge you.Daah, eu am zburat azi pentru prima dată, și ca pentru prima dată, a durat puțin; atât de puțin, încât să nu reușesc să meditez ascultând muzică. Am privit orizontul o mare parte din timp. L-am privit îndelungat cu gândul că undeva departe, mult prea departe ca să pot reda prin cuvinte, unde orizontul arată la fel, se află inimioara mea.Despre zbor? Zborul ca zborul, nimic foarte fantastic, doar nevoia de a mă rupe de realitate l-a făcut deosebit. Tot frumos despre zbor e faptul că acolo, sus, parcă și timpul zbura; el zbura repede, odată cu mine, iar eu aveam nevoie de asta. Toată vara am așteptat un asemenea moment, iar săptămâna asta va fi plină de așa momente, după care rutina își va lua din nou locul în viața mea pentru încă o lună, dar până atunci...P.S. Chiar și de sus Moldova noastră arăta groaznic. Nu, nu e vorba des vederea propriu-zisă, ci de oamenii care pleacă să nu se mai întoarcă, de cuvintele pe care le au de spus despre o Moldovă, care este și a lor.  
eu mi-am pus Countdown to Happiness
Sună a disperare, dar eu am văzut asta la cineva pe blog și mi s-a părut așa de interesant, încât nu m-am putut abține. Și iată, aici în stânga stă numerotarea asta inversă, care se mai și mișcă mereu. Azi e 08.08, iar eu mă gândesc, poate dacă l-am pus azi, o să treacă timpul mai repede.

Eu mă trezesc în fiecare dimineață cu insecte în stomac, ca să nu spun fluturi, prea romantic pare pentru luna august. Beau dimineața doar ceai, nu am mai băut o cafea normală din sesiune, cred, și am impresia că asta îmi lungește zilele cu încă vreo două ore. Cu toate că nu am idee ce aș face cu insectele dacă aș mai bea cafea.M-am apucat să citesc „Lolita” de Nabokov în format electronic și mi-am dat seama că, deși citeam, nu știam exact ce vreau să fac sau ce ar trebui să fac. Constat că vara, mai ales căldura, mă obosește, mă stoarce într-un asemenea hal, încât nu am chef de nimic. Dacă aș avea chef lucrurile ar fi altfel, însă eu stau într-o continuă stare de amorțire, stare din care mi-aș dori tare mult să ies, iată de ce mi-am pus și countdown.În fine, asta nu e vara pe care mi-o doream, însă nu mai contează, e și ea pe sfârșite. I'll get my rewards later. Până atunci, rămân doar cu gândul la vara pe care mi-aș fi dorit-o și la un sfârșit de septembrie care să vină cât mai repede. Iar, despre vara aia din visele mele, ea e una cu multă căldură în suflet, nu afară, una cu multă dragoste, apă și flori.
summertime sadness
Pentru început, asta e cea mai lungă și plictisitoare vară pe care am avut-o vreodată. Da, e adevărat, summer isn't over, dar eu evit să mai sper la ceva foarte colorat pentru următoarele 25 de zile. Înainte aceste trei luni erau absolut diferite. Poate pentru că erau lipsite de griji, poate pentru că pentru mine exista doar Moldova sau poate pentru că atunci eram doar eu. Nu găsesc explicația adecvată pentru ceea ce am ajuns să numesc „vară” anul acesta.

Am oscilat între job și cărți zi de zi. Nu fără folos, dar destul de aiurea ca să simt cum se mișcă minutarul la fiecare 60 de secunde, lucru care nu e valabil când vine vorba de cărți, dar timpul petrecut la serviciu își face efectul pentru ambele, așa că nu prea simt diferența. Desigur, mai există și excepții, dar pe alea nu le menționez, că-s destul de puține, de aia și se numesc astfel.În general, vara mea a început destul de trist, undeva la 14 iunie, în drum spre Chișinău, urmărind un răsărit străin, despre semnificația căruia nu știam nimic. Dar oare ar fi trebuit să însemne el ceva? Atunci fiecare mărunțiș avea un înțeles, iar eu încercam să mă țin de orice fir de ață care îmi promitea că lucrurile se vor schimba și că gândurile mele nu ar trebui să meargă pe căi atât de pesimiste. Însă erau atâtea argumente care susțineau contrariul. Anyway, răsăritul a rămas la fel de străin și la fel de singuratic, inima mea e undeva la șapte ore diferență de mine, iar eu sper că aceste 25 de zile vor trece destul de repede în așa fel, încât să nu le simt.Între timp am ajuns să urăsc din ce în ce mai mult Chișinăul, iar într-o postare viitoare o să vă spun și de ce. Chișinăul ar fi trebuit să însemne „acasă”, doar că pentru mine „acasă” e în altă parte, undeva unde „acasă” nu e formalitate, ci o stare...Atât pentru azi, eu mă arunc, undeva prin cărți!
Admitere în România. Nu faceți greșelile pe care le-am făcut eu!
    Pentru că s-a dat undă verde pentru admiterea la facultate în România, metodologia este deja publicată, iar locurile repartizate, am decis să vă dau un insight view a ceea ce înseamnă să faci o alegere cât mai bună în ceea ce privește universitatea, facultatea, locația...     Anul trecut am stat și eu o zi întreagă lângă consulat, eram dornică să reușesc să predau actele în prima zi și să scap de griji. Eram în listă cu numărul 206, iar luând în considerare că totul a început abia către seară, nu știu prin ce minune, dar am fost ultima care a intrat să predea actele. Am înțeles mai târziu că nu era mare problemă dacă veneam chiar în a treia zi să aplic, dar... Nu am primit prea mult ajutor și nu am fost ghidată corespunzător ca să ajung, poate, într-un centru universitar mai mare, așa că mi-am dat seama mai târziu unde am greșit. Iată de ce am decis să fac o listă de indicații/sfaturi, puteți să le ziceți cum vreți. Poate am scăpat câte ceva, dar în mare parte asta e ceea de ce ar trebui să țineți cont când, la drept vorbind, vă alegeți viitorul:Mergeți până la secția consulară cu două zile înainte, sau rugați pe cineva să o facă pentru dvs. Cu siguranță se vor face liste și la sigur o să vreți să vă înscrieți. Deși, puteți să vă scutiți de îmbulzeală venind în a treia zi când locul ăla e aproape pustiu.Verificați din timp dacă aveți toate actele în regulă. Nu vreți să vă treziți că ați venit să depuneți și vă lipsește ceva. Întrebați de cei care deja au depus în anii precedenți dacă aveți incertitudini, deși în metodologie lista actelor este foarte clară. Pentru orice eventualitate, mai e și grupul Admitere 2013  unde puteți primi răspunsuri la întrebări. Analizați din timp repartizarea locurilor, nu lăsați asta pe ultima sută de metri. Decideți din timp pentru ce domenii de licență optați, și țineți cont că acestea trebuie să se încadreze într-un singur domeniu de ierarhizare.Determinați-vă prioritățile. Ce ar vrea să însemne asta? Gândiți-vă bine ce vreți să faceți în viitor și alegeți un domeniu de licență pe care să-l fi analizat cap-coadă. Nu înscrieți în cerere un anume domeniu de licență doar pentru că acolo se oferă mai multe locuri sau pentru că vi se pare mai cool. Informați-vă despre perspectivele pe care vi le oferă domeniul dat și dacă o să vă puteți găsi mai târziu un job la noi sau în România. Și zic la noi, pentru că majoritatea studenților vorbesc mult despre un viitor colorat, dar până la urmă se întorc înapoi în Moldova. Informați-vă foarte bine despre fiecare universitate pe care o aveți în vizor. Care sunt departamentele? Este sau nu acreditată facultatea pe care o doriți dvs în cadrul acelei instituții? Unele facultăți nu au toate specializările și atunci ați putea fi duși în eroare de faptul că există în tabel un anume domeniu de licență. Astfel, vă puteți ciocni cu unele situații cum ar fi următoarea: Să zicem că vreți să faceți jurnalism. Logic este să aplicați pentru domeniul de licență științe ale comunicării. Dacă o să indicați în cerere Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău, nu o să mai ajungeți să faceți jurnalism, pentru că la Bacău se face doar Comunicare și Relații Publice, nu jurnalism. Unele universități nu dispun de catedra jurnalism. Așa că aveți grijă! Accesați paginile web a universităților și analizați amănunțit facultatea de care sunteți interesați. Poate pare ceva neimportant la prima vedere, dar luați în considerare și locația. Pare banal, dar cu siguranță nu doriți să ajungeți la facultatea pe care o doriți, dar să fiți nemulțumiți de orașul ce găzduiește centrul universitar. Distanța de casă? Pentru mie ăsta nu a fost un criteriu și nu văd de ce ar trebui să fie. Până la urmă nu o să ai atât de mult timp să vii acasă, decât poate de două ori pe semestru. Să fim realiști, nu mai sunteți copii și e cazul să vă luați rămas bun de la cuibul părintesc. Nu vreau să par arogantă, dar e timpul să vă rupeți de la fusta mamei. Eu nu am fost acasă într-un an de studii decât de trei ori și nu am stat mai mult de 2 săptămâni. Până la urmă mi-am dat seama că nu mai stau acasă mai mult de o săptămână niciodată. După un an de studii în care ai fost independent, remarcile părinților și excesul de întrebări devin insuportabile. Fiți realiști! Nu visați la o minune! Fiți conștienți de notele pe care le aveți, analizați situația de la bacalaureat, iar dacă aveți o medie nu tocmai mare, atunci optați pentru centrele universitare mici unde se dau mai multe locuri și aveți șanse mai mare de a intra.Nu vă feriți de centrele universitare care oferă mai puține locuri! Dacă aveți o medie rezonabilă, atunci riscați!  S-ar putea să regretați mai târziu că nu ați încercat. Nu fugiți după burse. Nu vă lăsați viitorul ghidat de o bursă! Dacă vreți să faceți studii de calitate, nu ăsta e criteriul după care trebui să vă orientați. Încercați să găsiți studenți care au intrat la facultate în anii precedenți pentru a vă informa despre anumite centre universitare. Obțineți informații obiective, că până la urmă nimeni nu o să spună ceva negativ despre universitatea la care învață, așa, din mândrie. Cazarea! Nu cred că asta ar trebui să fie mare voastră preocupare acum. Toate universitățile vă oferă cămin. Nu toate vi-l oferă gratuit, dar veți avea unde sta. Taxele de cazare variază, cei care au bursă se bucură și de taxe mai mici la cazare, mai rău de cei fără bursă. Majoritatea universităților cazează câte patru studenți într-o cameră, în niciun caz mai mult. Nu ar trebui să vă faceți griji în legătură cu acest aspect. Analizați foarte bine alegerile pe care le faceți. Nu vă leneviți să dați vreo căutare să vedeți care sunt părerile despre un centru universitar, aparițiile în presă, profesori, condiții. Citiți metodologia!     Cam așa stau lucrurile. Sper că nu am scăpat ceva din vedere. Și încă ceva: tratați acest lucru cu seriozitate. Nu luați decizii la întâmplare. Iar dacă nu aveți intenția de a pleca, dar vreți să vă încercați norocul în admitere, mai bine nu o faceți, sunt unii care își doresc cu ardoare să-și facă studiile peste Prut, iar voi s-ar putea să le răpiți unica șansă!
Recită ceva din Matcovschi!
       În ultimele trei zile, la Chișinău, și nu numai, se discută cu multă ardoare vizavi de două subiecte. Primul, rezultatele la examenul de bacalaureat, subiect pe care nu-mi permit să-l abordez, iar al doilea, decesul poetului Dumitru Matcovshci.       Recită ceva din Matcovschi! Sună a provocare, nu?       Atitudinea mea față de opera lui Matcovschi, dar și față de poezie, în general, se găsește undeva într-un spațiu neutru. Recunosc acest lucru. Nu este ceva de care mă mândresc, dar nici sentimente de rușine sau inferioritate nu îmi provoacă. Cu siguranță aportul lui Dumitru Matcovschi la cultura neamului nostru este incontestabil. Totuși, de-a lungul existenței mele, nu prea m-am intersectat cu activitatea autorului, decât în manualele de Limba și Literatura Română. Iar în seara zilei de vineri, când mama, din senin, mi-a propus să mergem la înmormântarea scriitorului, am ales să-i răspund cu un „nu” ferm. Nu am stat să-mi argumentez opțiunea, și nici nu cred că era cazul să fac un drum până la Șoldănești, să asist la toată procesiunea purtând pe față o mască tristă și îndurerată, iar la cererea unui jurnalist să-i recit ceva din Matcovschi, eu să mă întorc rușinată și să fug. Și nu mi-ar fi fost rușine pentru că nu știu, dar pentru faptul că mă aflu acolo.        Ieri am ajuns să fiu totalmente indignată după ce toate rețelele sociale au fost acaparate de tone de oameni solidarizați. Mă întreb, de unde vine această solidaritate? Și o fac pentru că 90 la sută din cei care își actualizau mesajele de stare cu versuri din Matcovschi în ghilimele, condoleanțe, păreri de rău, link-uri către piese în care sunt fredonate versurile autorului, până atunci nici idee nu aveau de acele cuvinte frumoase aranjate în catrene. De unde atâta solidaritate acum?        Oamenii încearcă cu toate puterile să fie actuali cu tot ce se întâmplă în jurul lor. În mesajul de stare de pe pagina de facebook sau odnoklassniki, trebuie neapărat să fie vreun scurt discurs vizavi de vreun eveniment ce a avut loc recent, vreo piesă nou-nouță și cât se poate de banală, și, să nu uităm, citate copiate de undeva, fără ghilimele, de parcă ar fi rezultatul muncii unui creier de filosof, abia pus pe masă, la fel ca pâinea caldă scoasă de la cuptor.          Totuși, nu despre asta îmi doream să vorbesc...         Mă miră faptul că tot ce se întâmplă este rezultatul unei apatii cronice față de cultura acestei țări; boală de care suferă lumea la noi. Mulți nu au fost interesați de ce se întâmpla în viața lui Matcovschi, până acesta nu a ajuns pe patul de moarte. La 29 iunie, toți erau marii lui cititori. Și probabil că tot atât de mulți, în ziua de 30 iunie, nu și-au mai amintit de ce a avut loc cu o zi înainte.         Dar poate că așa e mai bine. Poate e și ăsta un progres. Totuși, oamenii încep să se intereseze. Partea rea e că totul este pe termen scurt. Oamenii își pierd interesul la fel de repede cum acesta a luat naștere. Mi-e frică că după 4 ani, pentru mulți această zi de 29 iunie, și mai ales cea de 20 octombrie, nu o să însemne nimic, la fel ca și în cazul lui Grigore Vieru. Anul acesta, de 14 februarie, toți erau de mână cu dragostea, toți cei care mai devreme se arătau mari cititori ai poetului, în aparență, desigur, au uitat.        Iar presa! Presa a vorbit de zeci de ori mai mult despre bacalaureat decât despre plecarea din viață a lui Matcovschi. Tot de ce s-a bucurat marele său nume au fost câteva titluri de genul „Zi de doliu național în memoria lui Dumitru Matcovschi”, „Poetul Dumitru Matcovschi pe ultimul drum” sau „Marele poet Dumitru Matcovschi a trecut la cele veșnice”. Puține publicații au scos ceva ieșit din aceste tipare, iar cu timpul, multe, nu vor mai scoate nimic.         Acum nu mai poți ști cine e vinovat. Cine e responsabil de faptul că la noi oamenii nu sunt interesați de cultură și artă. Poate neamul nostru este unicul inculpat în acest caz, sau poate inexistența unei politici culturale de lungă durată. Rămâne să vedem peste 4 ani, când la 14 februarie puțini își vor aminti de Vieru, iar la 20 octombrie și mai puțini vor ști că atunci Matcovschi ar fi făcut 77.
Cum să fac vara asta să treacă mai repede?
      ...pentru mine

      Impas! Ăsta e cuvântul care descrie cel mai bine starea în care mă aflu acum. Am impresia că timpul stă pe loc. Poate pentru că eu aștept cu atâta ardoare ca el să treacă cât mai repede.             Vara, parcă, mereu ar trebui să însemne alternative, entuziasm și tot felul de cuvinte din categoria asta, însă, cu tot optimismul pe care îl aveam eu cu două săptămâni în urmă, nu prea găsesc în mine ceea ce am enumerat anterior. Ceea ce îmi doresc eu acum este să treacă timpul. Iar întrebarea mea sună cam așa: „cum să-l accelerez?”.        Tot cu două săptămâni în urmă aveam zeci de planuri și idei pentru cele trei luni cu adaos de multe zile care mă așteaptă, și care-s abia la început, dar care din anumite motive au fost lipsite de sens, deși nu ar fi trebuit.       Nici măcar nu am idee ce să scriu mai departe... eu chiar nu știu cum să-l fac să treacă pe neobservate!    P.S. și este un cântec acolo, sub trei luni...       
despre „romantic porno”
       Romantic Porno... nu a fost nici romantică și nici porno. A fost irelevantă, cel puțin pentru mine. Așa că, mai întâi de toate, țin să menționez că acesta este un text subiectiv, ce trebuie tratat ca atare.

       Să începem cu cuvintele de pe copertă: ele mint. Cartea asta are un titlu care minte, unul comercial. Eu am cumpărat-o pentru el. Am luat-o în grabă, deoarece avea titlu cu sex appeal și avea copertă drăguță, roșie și cu inimă. Asta demonstrează încă o dată că aparențele înșală.      Mai departe... romanul în sine e o mare avalanșă de detalii, care vine peste tine, la început te cheamă, mai ales după un titlu atât de intrigant, după care... te plictisesc. Sunt prea multe detalii, unele chiar nelalocul lor, inutile, ireale, poate chiar prostești, dar nu vreau să scap cuvinte ornate cu prea mult subiectivism.       Toată acțiunea fuge undeva în trecut, după care într-un coșmar, iar fiecare capitol dă viață unui alt personaj. E prea mult, prea mediocru...       Vă explic de ce anume mediocru... Până la urmă pe spatele cărții o opinie precizează că Romantic Porno ar fi „o călătorie pe teritoriul guvernat de chimia organică. O alunecare într-o altă dimensiune, unde sentimentele capătă intensitate supraomenească...”. Sentimenele nu capătă nimic. Faptul că naratorul se bagă în mintea cuiva și scoate de acolo niște idei pline de sentimentalisme, nu înseamnă o altă dimensiune. Primul lucru care mi-a venit în cap când am închis cartea a fost „Deja Vu”... Nimic nou. Mă așteptam să descopăr ceva profund, care să-mi cauzeze măcar o lacrimă, dar nu a fost să fie.       Poate eu nu am suflet?

      Toată povestea se învârte în jurul unui actor blazat, care se iubește cât se poate de mult și care are acces la femei. Femeile, da! Și în jurul unei femei căsătorite, se pare, cu un bătrânel, care își înșală soțul cu regularitate, iar în timp ce ea stă goală în brațele așa numitului actor, săracul bătrân moare cu capul rezemat de toaletă... Frumos! Și încă ceva, alta se omoară că e atât de nebună după faimosul actor, doar că el o ignoră. Mare treabă!      Iar ca totul să fie și mai frumos, toată cartea e plină de greșeli gramaticale și de stil. „Nicio” e scris dezlegat, o droaie de cuvinte greșite și virgule puse aiurea, dar asta nu e la fel de important, doar că zgârâie creierul. Anyway...     Nu regret că am dat bani pe ea, eu niciodată nu regret banii dați pe cărți, chiar dacă ele sunt de proastă calitate, ele tot cărți rămân și ele-s frumoase...     Și după cum spunea Oscar Wilde, by the way, eu acum citesc Portretul lui Dorian Gray... După cum spunea Wilde: „Nu există carte morală sau imorală. Cărțile sunt fie scrise bine, fie scrise prost. Atât și nimic mai mult.”     Deja trageți și voi concluzii... Aceasta a fost o postare foarte subiectivă...P.S. Cântecul și florile nu au nimic de-a face cu cartea... Cântecul e așa de real, acolo e adevăratul „romantic”, iar florile, așa-mi plac ele mie..și le vreau!
dacă omorul nu s-ar pedepsi, eu te-aș ucide!
    Despre cât de mult îi urăsc eu pe unii... Acesta este un subiect foarte ușor de atins, mai ales când într-adevăr urăști unii oameni, și îi urăști până la epuizare. Urăști felul lor de a fi, cele 12 fețe în jurul cărora se tot rotesc și cât de buni devin când sunt în aceeași încăpere cu tine.

         Probabil că dacă omorul nu s-ar pedepsi demult aș fi avut pe conștiința mea un morman de suflete.         Și ca să nu fac ocolul Pâmântului până la sfârșitul acestei postări, trebuie să recunosc că aceasta vizează o persoană anume, persoană care și până în ziua de azi mă face să mă întreb următorul lucru: cum poate să existe un asemenea om? Am mai văzut eu la viața mea oameni fățarnici, oameni egoiști și de tot felul, dar nici chiar așa.   Deci, cum poți tu să fii atât de sociabil și atât de bun la suflet, mai ceva ca un preot în biserică, de față cu cineva, iar când respectivul închide ușa de partea cealaltă, să devii  cel mai mare măgar din Univers?      Eu tare urăsc oamenii care bârfesc, dar și mai tare ajung să-i urăsc când văd cu câtă plăcere încep să țină o conversație cu tine, iar în gând creează scenariul după care te-ar decapita de față cu jumate din cei pe care îi cunoști. Probabil că amplific și eu lucrurile, dar ura mea pentru persoana respectivă este egală cu forța cu care lovesc eu acum butoanele tastaturei.       Nu pot să-mi explic de ce oamenii nu au puterea să-ți arate exact aceleași sentimente pe care le au în lipsa ta și de față cu tine. La ce, mama dracului, îți mai servește tot teatrul ăla, când tu abia aștepți ca eu să părăsesc cei patru pereți în care te afli și tu? Nu cumva să-ți irosesc aerul pe care îl ai acolo! Iar dacă chiar ai de spus ceva, spune-i omului, nu e neaparătat să te faci mare promotor al binelui pe Pământ, că nu ești baptist și nu iubești orice ființă omenească...P.S. ăștia au fost nervii mei, iar tot ce-i scris e doar realitate...
Nimicuri Metafizice: this is a portrait of a tortured YOU and I - despr...
Nimicuri Metafizice: this is a portrait of a tortured YOU and I - despr...:       ...dragostea mea  pentru tine!       Eu mi-am promis că nu voi scrie vreodată despre dragoste. Atitudinea mea față de subiectul resp...
pur și simplu, 8 Martie... sau mai degrabă „bred”


      Eu astăzi am trecut cu vederea peste multe statusuri, peste multe imagini în care sunt etichetați o sumedenie de oameni (țin să mă corectez, o sumedenie de personalități de gen feminin) și peste multe mesaje irelevante. Iar în momentul în care pe pagina mea de odnoklassniki am primit mesaje de felicitare cu același conținut, de la oameni diferiți, am hotărât că de anul trecut până anul acesta mintea oamenilor nu s-a schimbat și că lumea în care trăim nu mai are șanse.      După cum era de așteptat, eu nu am felicitat  pe nimeni, și m-am rugat ca nimeni să nu mă felicite. Și pentru că, din nefericire, rugăciunea mea nu a fost auzită, eu nu am răspuns la niciun mesaj de felicitare. Pentru că cel mai sincer, în acest caz, e să nu răspunzi, să ignori acel mesaj care a stat în fața a încă o sută de persoane și, din păcate, majoritatea dintre ele s-au lăsat copleșite de acea nemaipomenită capodoperă lirică, de natură copy-paste.

       Eu am vorbit de multe ori despre mesajele de felicitare, despre cât de irelevante ajung să fie și cât de prost ajungi să arăți când, în ziua de 8 martie, tot făcând copy-paste la un mesaj, găsit undeva într-un forum, ajungi să-l trimiți unui bărbat... Atât de selectiv erai tu când încercai să arăți cât de mult îți pasă de existența cuiva...       Sau, să nu uităm cumva acele imagini mega-super-extra-artistice, în care este etichetată jumătate de planetă și care sunt puse pentru a fi puse. Cel mai ciudat și groaznic lucru este, însă, momentul când afli că ele(imaginile) sunt atât de comentate, și toată lumea își exprimă mulțumirea acolo de parcă le-a oferit careva un apartament în Mahattan.       Mai mult de-atât despre mesaje, despre felicitat și toată panarama asta care se întâmpla până nu demult, eu nu o să scriu. Doar, țin să menționez ceva..      Există câteva zile groaznice în an, care ne oferă aceeași terapie, similară cu cea descrisă anterior: 8 martie, 14 februarie, 31 decembrie și 25 decembrie/7 ianuarie. Eu le urăsc. De ce? Pentru că așa mă simt eu mai bine.P.S. și pur și simplu, acum e primăvară, iar primăvara e despre flori... și încă despre mulți cărora de fapt nu le pasă, și care tare ușor pot să ți-o zică, așa,  în mod genial:  f*%k you!
Arhipelagul GULAG
       Înainte de a trece Prutul, eu am fost studentă la USM. Să fii studentă la USM e la fel cum ar fi să fii studentă oriunde, pe pământ mioritic și nu numai. Eu eram om cu loc la buget la FJSC, învățam jurnalism și totul era destul de frumușel până în 10 septembrie; după 10 septembrie totul a devenit din fumușel în foarte frumos, pentru că eu am înțeles că mult timp prin USM, nu o să mă mai rețin.

       De atunci au trecut multe luni, vreo cinci, poate șase, eu nu mai stau să număr zilele. Din USM și jurnalismul de acolo eu țin minte foarte puțin. Țin minte oameni, care în mod regulat îmi apar în news feed-ul din facebook și odnoklassniki, dar asta nu înseamnă aproape nimic, pentru că ei doar apar și eu nu le acord prea multă atenție, căci nu merită.     Cel mai important lucru de la USM, element care o să-mi bântuie mintea încă multă vreme, nu e altceva decât un om. Omul ăla era profesor și el era genial. El și acum e genial, și s-ar putea spune că vă invidiez pe voi, cei care acum sunteți acolo, doar pentru că el stă în fața voastră și vă spune despre acele lucruri fantastice de la care eu ajung în extaz. La USM este un profesor de literatură. Numele lui e Constantin Șchiopu și el știe cele mai bune cărți din Univers. Și pentru că am stat la orele lui timp de câteva săptămâni, acum știu și eu care sunt acele cărți geniale de la care ți se taie respirația și de la care îți auzi bătăile inimii.

      Doctor Jivago și Arhipelagul GULAG. Trebuie să recunosc că când am descărcat Arhipelagul GULAG mai că am făcut atac de cord, pentru că trei volume cu mai mult de 500 de pagini fiecare, în format electronic e destul de mult. Dar de la cartea asta rămâi mut pentru câteva minute și ți se pare că până în acel moment ai trăit degeaba, și poate chiar asta ai și făcut... Nu o să vă spun prea multe despre ea, pentru că cei mai mulți nici nu o să citească acest articol până la capăt din moment ce vor ajunge la locul unde e menționat numărul de pagini... Dar cartea asta e genială și numărul de pagini nu înseamnă nimic. Ea chiar e genială, eu nu mint.      Mai e și Doctor Jivago, despre care o să replicați că există și film, și el e cu Keira Knightley, însă asta nu spune nimic. Cartea e magnifică din 1001 motive pe care eu nu o să vi le enumăr, căci se pare că nu prea am puteri... Dar acea carte are premiul Nobel.      Și mai este Constantin Șchiopu, un profesor de la USM care mi-a schimbat viața. Un om mai viu decât mine, pe care nu te saturi să-l asculți și care e genial.P.S. azi am folosit foarte des cuvântul genial...P.P.S. florile din desen nu au nimic cu asta, dar eu pur și simplu vreau flori.
pană de inspirație....


     Eu azi dimineață m-am trezit cu frică. Eu mă temeam să deschid ochii. Mâine dimineață mă voi trezi cu aceeași senzație, pentru că nu e nimic care să fi schimbat sau să schimbe ceea ce am simțit azi.     Am avut nevoie de o lună de zile ca să scriu această postare, și chiar acum, când o scriu, nu sunt sigură că cineva va vedea ceea ce înșir eu aici. De o lună de zile nu mai știu ce să scriu, nu mai am chef să scriu, iar totul e parcă epuizat, pierdut.     Și aș vrea să fac multe lucruri. Aș vrea să umplu zile. Aș vrea zile pline cu sens, pline cu de toate, pline cu ambiție. Aș vrea ca acele zile să mă facă optimistă, măcar acum. Dar nu știu cum că o fac. Nu mai găsesc o cale...nu mai e.    Vreau să citesc... Da, chiar vreau! De multă vreme nu am mai citit ceva până la capăt. Au trecut luni de când ultima dată am rămas perplexă după ultima propoziție dintr-o carte. Vreau să citesc. Vreau să citesc ceva life changing, sau cel puțin ceva colosal... Vreau să citesc ceva. Dar ce?P.S. muzica asta îi fantastică....
eu ce-aș face?
      ...acum, fără sarcasm, serios, mult prea serios. Aici sarcasm nu e, și eu, de fapt, nu știu cum e în cazul ăsta, despre care urmează să scriu.

      Așa întrebări nu mi s-au mai pus, și niciodată nu mi-am imgainat că o să fiu nevoită să caut un răspuns, un asemenea răspuns. Nu chiar demult, cu câteva zile în urmă, întrebarea suna cam așa: „Ce-ai face tu? Ce-ai face tu dacă ai ști că ești bolnavă?” Iar „bolnavă” însemna mult prea bolnavă. Era acel „bolnavă”, când e mult prea dificil să schimbi ceva, când e mult prea greu să găsești cuvinte. Iar cuvinte sunt tare puține, ele nu au suflet, ele sunt asfixiate, ele nici nu există.

       Acum eu o să răspund... Până azi cuvintele s-au adunat și sunt destule ca să mă înțelegi!       Eu am mult pesimism în mine, și de multe ori, la mine, viața e la fel ca la Lana del Rey, mult prea lipsită de sens. Însă astăzi eu știu, eu nu aș vorbi. Nimeni nu ar ști despre ceea ce se întâmplă în mine. Tot ce ar ști lumea este faptul că eu trăiesc. Nu aș vrea să fiu privită prin prisma unei boli. De ce ar trebui să am în jur oameni care m-ar trata într-un anume fel doar pentru că am pecetluit pe chip un destin diferit? Eu aș trăi. Fiecare fir de aer înghițit ar fi, să zicem, a blessing, și nimeni nu și-ar da seama că eu sunt altfel; mai altfel decât ieri. Ideea-i că eu nu aș vrea să se știe, și, iată faza asta optimistă, pe care nu o folosesc prea des, dar ea există în capul meu, eu aș trăi din plin, ca să simt că eu, de fapt, fac ceva mai mult decât însuși actul de a exista. Tot ce știu e: eu aș vrea culori, foarte multe culori...               Da, știu e tragic, e greu, e foarte greu. Greu de acceptat. Dificil de înțeles. Apar multe întrebări. Multe speranțe se sting, și nu văd de ce ar trebui să fie astfel. O boală nu este neapărat un stop. Dar... de fapt, eu nu știu, nu am de unde...
o venit Anul Nou, dar eu nu vă felicit...
       Și cum m-am trezit de dimineață cu dispoziție, atâta dispoziție încât aș mai dormi, vreau să vă spun că entuziasmul ăla tipic pentru Revelion la mine până la urmă nu a mai apărut. La voi cum?

            Să vă spun despre Revelionul meu... nu are sens. Să vă spun că păr roșu și nici de o altă culoare, nu am... Și eu am rămas tot cum eram înainte.          Deci să vă spun de marea mea nemulțimire...       Aseară m-am trezit cu un set de mesaje de felicitare, nu tare multe, dar destule ca să mă irite(eu nu iubesc treaba cu felicitatul), care, evident, au ajuns la încă câteva zeci de oameni exact în aceeași formulă. Rațiunea mea nu poate să explice cum ajungi să feliciți o listă întreagă de contacte cu Anul Nou, când de fapt tot anul nu mai auzi nimic de ele. Iată așa om nemulțumit sunt eu.       Și iată de ce urăsc sărbătorile, pentru că oamenii se felicită fără sens, trimit mesaje copy-paste în dreapta și-n stânga, și pentru că, de fapt, oamenilor nu le pasă...       Mai urăsc și felicitările, asta pentru că eu la așa ceva nu mă pricep; eu pot să scriu, dar nu chiar să felicit. Nu pot să explic de ce, dar asta pe mine nu mă reprezintă, iată am zis-o, însă asta deja nu mai e despre azi, și asta nu se mai discută.P.S. ei și atât, n-am când...        
există și lucruri frumoase la noi


       Undeva pe 25 decembrie, când multă lume sărbătorea Crăciunul, eu am descoperit un spot. Nu pot să zic că era un spot publicitar, nu pot să definesc exact ce era, era un spot... un spot genial. Și mi-am amintit de copilărie.        În copilărie nu visam să fiu prințesă, nu visam să mă fac astronaut sau vedetă, și nici medic nu vroiam să fiu. În copilărie eu îmi doream să devin profesoară. Eu îmi doream asta pentru că îmi plăcea să pun note de 2, asta așa era o plăcere. Și eu despre asta mi-am adus aminte în ziua de 25 decembrie, când priveam acel spot fantastic.

         Tot atunci am observat că la noi, în Moldova, se face puțină publicitate și muzică bună, foarte puțină, dar ea tot există, și ea e magnifică, și se vede pe lângă tot gunoiul pe care îl vedem la televizor sau îl auzim în piața centrală.          Iată, în continuare, publicitate, muzică bună și spotul. Da, spotul era despre sărbători, din alea fericite, și despre copilărie, și despre Moldova.    P.S. eu nu am nimic cu Filat și nici cu partidul lui, mie îmi place spotul și deamu și omul care l-a inventat.
despre sfârșitul lumii...


        Voi toți, azi, vorbiți despre sfârșitul lumii, Apocalipsă și faimoasele „tarelși”. Toți vă puneți status. Toți vă dați cu părerea. Și tot nimic nu se întâmplă.        Să vă zic eu ce cred despre tot situation-ul ăsta...        Oameni buni, cetățeni ai Universului, viața nu-i așa frumoasă ca totul să fie atât de simplu! Azi nu o să vină nici măcar o singură „tarelcă”, nu o să cadă meteoriți și mâine dimineață o să ne trezim și va fi la fel de frig ca azi, poate nu o să ningă și poate o să bată vântul mai tare, dar asta nu o să însemne nimic.         Ar fi atât de simplu ca într-un singur moment totul să dispară, dar asta nu se va întâmpla. Viața e un personaj mult prea dur, ca noi să scăpăm atât de ușor. Ar fi prea frumos ca într-o singură secundă totul să dispară și să nu mai existe nimic, dar lucrurile nu stau așa. Viața nu iubește lucrurile simple și frumoase, la ea totul e complicat și întortocheat, ca în labirint, dar din labirint nu e simplu să ieși...       Deci, uitați... nu aveți tocmai atât de mult noroc, încât lumea să se termine azi.P.S. eu am zis că nu o să dedic nici o secundă acestui subiect, dar dacă news feed-ul e plin... there is no way

Generat în 0.234 secunde.