Mergând cu taxiul, unii se pot lăuda că au discutat cu șoferul despre scriitori, poezie, politică. Eu ajung să discut cu ei despre drumuri și despre un Bentley bengos, de 120 mii euro, cu motorul de 6,4 (?) și care aparție unui primar dintr-un sat din Moldova. Unul mi-a povestit de unde vine denumirea de Ku Klux Klan: 1. Versiunea originală: kyklos în greacă înseamnă cerc iar Klan vine de la clan;
2. Versiunea neoficială: Ku Klux Klan sunt trei sunete provocate de 1) scoaterea piedicii unei arme, 2) încărcarea acesteia 3) sunetul când cutia de încărcare a glonțului revine la poziția inițială;
Un alt șofer, însă, mi-a povestit cum a cutreierat și el, ca tot moldoveanul, întreaga Italie și cum, într-o zi toridă de vară, în timp ce sorbea dintr-o răcoritoare la o terasă, face cunoștință cu un călugăr care cunoștea rusa. Mai departe istoria capătă nuanțe îndrăznețe din Umberto Eco și mai e impregnată până la refuz de teorii ale conspirației, iar totul octila în jurul Armatei Vaticanului.
Oricum, de-a lungul timpului, niciodată, dar niciodată nu am ascultat muzică bună în taxi.
Până astăzi.
Pe lângă compilațiile de șanson, trance ieftin și naiba mai știe ce, o singură dată am dat de un șofer mai neobișnuit. Era un domn îmbrăcat la patru ace (nepotrivit pentru Dacia sa), părul dat pe spate, cu o coafură cum avea doar Eminescu în tinerețe, iar din boxe vuia muzică orientală. Trebuie că era un maniac! Vorbea prea bine românește și în rusă, era atent și zgârcit în gesturi. Ăsta a fost un fel de șoc cultural; mă tot întrebam ce s-a întâmplat cu bîdlele cu care eram obișnui până atunci?
Astă seasă, deschid ușa taxiului iar în față mă plesnește un val de putoare de fum de țigară bine conservat în mașină. Mă gândesc întâi cu regret la cum or să-mi duhnească hainele, după care mă scufund în automobil.
La volan, un nene în geacă din piele, părul cărunt, deși nu-mi părea bătrân. La început, auzeam din boxe niște acorduri și solouri liniștite de chitară. O fi MaestroFM, gândeam. La intrarea pe Viaduct mașina se zbânțuie domol pe ritmuri de jazz. După care îl aud pe Ozzy Osbourne și un pic de Led Zeppelin. Serios? Omul chiar ascultă clasica rockului și dă ritmic din degetele arătătoare?
La un moment dat șoseaua e pustie iar semafoarele bat numai în verde. Păcat să nu bagi viteză, gândeam. Nenea, de parcă-mi citi gândurile, dădu mai tare la muzică și acceleră. Răsunau primele note din 'Spirits In The Night', cover al celor din Manfred Mann's Earth Band (vezi piesa mai jos).
Acum imaginează-ți: Luminile Chișinăului de noapte trec în viteză pe alături. Te cuprinde o stare euforică de moleșeală. E bine. Atâta calm. Toată agitația unei zile de lucru s-a evaporat în fumul de țigară încă prezent în mașină. Ai vrea ca șoferul să o ia pe drumul care înconjoară mult. Știi că în curând trebuie să cobori, dar tare ai mai vrea să asculți piesa până la urmă.
Ajuns lângă casă, îi întind șoferului suma călătoriei plus un pic mai mult. ''Pentru muzica bună'', îi spun și dau să ies. ''Da?'', întreabă nedumerit șoferul, după care izbucnește într-un râs liniștit și un pic încurcat. Omul nici nu se gândea că un pic de Muzică îi poate face călătoria mai plăcută cuiva.
Acasă, găsesc pe net piesa de mai jos. O pun pe repeat. E bine, dar parcă mai puțin. A trecut acea primă oară când am ascultat muzică bună în taxi.