Prima carte a lui Hemingway pe care trebuia s-o citesc era 'Adio, arme'. Nu încăpea nicio îndoială. Mai ales după ce trupa Machine Head a împrumutat titlul cărții (A Farewell to Arms) pentru o frumusețe de cântec (vezi mai jos). Iar ca să fiu cât de cât pregătit pentru lectură, am dat la căutare pe net după niște recenzii. Pe lângă textele de laudă, am întâlnit o sumedenie de impresii negative. Un lucru deosebit de straniu pentru un scriitor clasic, cu care nu ar trebui să dai greș (credeam).
Iată niște fragmente:
''Citesc o pagină, citesc două, zece şi ceva îmi pare în neregulă. A se citi “nu-mi plăcea” (…) s-ar putea să îi supăr pe cei care au apreciat cartea, pe fanii scriitorului, dar cred că e singurul roman despre care nu pot spune nimic de bine. (…) Catherine parcă e retardată, aşa vorbeşte şi aşa prostii spune. Dialogurile sunt îngrozitoare, n-au nici măcar o noimă. Teatrul absurd al lui Ionesco sau piesele lui Beckett au mai mult sens şi mai multă sevă decât conversaţiile personajelor din această carte'', scrie o oarecare Tomata cu Scufiță (Andreea Ursu) pe blogul ei.
''L-am citit pentru prima oara cu mulţi ani în urmă, când eram doar un copil. Am fost dezamăgită de el şi mai ales pentru că nu am găsit nimic spectaculos în povestea de iubire şi nu am reuşit să simt atmosferă sumbră a războiului. Mi-am zis ca probabil nu sunt suficient de matură să înţeleg. De aceea, la aproape un deceniu distanţă, am decis să reiau lectura. Rezultatul a fost acelaşi'', scrie pe Bookblog.ro cineva pe nume Ana-Maria Petritan.
Nu întâmplător am ales recenziile unor fete… pur și simplu n-am dat eu de vreun băiat care să se fi plâns de roman (sunt sigur că sunt, dar mai sunt sigur că-s mult mai puțini).
De ce?
Din punctul meu de vedere, răspunsul e simplu - romanul a fost scris de un bărbat pentru bărbați. Această idee persista pe parcusul întregii lecturi. Lipsesc descrierile alea siropoase care te plictisesc din primele cuvinte. La Hemingway o descriere apare la momentul potrivit (rar și la țanc) și e scutită de luxul de detalii adăugat de dragul voluminozității unui capitol.
Dialogurile descriu atât de fidel naivitatea femeilor în percepția bărbaților, sau dorința lor de a deveni indispensabil persoanei iubite. Ba mai mult, dialogurile atât de lejere arată foarte bine cum mintea unui bărbat cerne avalanșa de pălăvrăgeală a unei femei (fără supărare).
Războiul. De acord; aici nu vei întâlni capodopera macabră a unui război așa cum e la Remarque în 'Nimic nou pe frontul de Vest'. Însă, am impresia că nici n-a existat o tendință în acest sens. La Hemingway, relatările despre război sunt superficiale, uneori artificiale. E ca o existență trăită după o sincopă: S-a declarat război - STOP! mai departe ce facem? s-a terminat războiul? unii spun că da, eu nu cred însă.
E o stare de nesiguranță caracteristică situațiilor de criză. Unde mai pui că eroului principal mai că nici nu-i pasă de război (până la un moment dat!). Romanul condamnă războiul demonstrându-i inutilitatea, superficialitatea și, mai aproape de final, scoate în evidență jocul orgoliilor pe timp de luptă.
Un alt incontestabil merit al romanului este rolul său ca manual de jurnalism. Făcând abstracție de scenele sentimental-amoroase, cartea pare un amplu reportaj realzat într-o zonă de conflict.
Așadar, în timp ce unii/unele se dezic de Hemingway, cum că nu și-ar fi justificat statutul de clasic, eu i-am descoperit un farmec de care duc lipsă o sumedenie de alți scriitori; și anume acela de a nu te plictisi, de a citi o carte și a fi sigur că n-ai ingerat mai multe litere decât ar fi fost nevoie. De un lucru sunt bucuros - că nu s-a studiat la școală; de altfel avea să-l desfigureze programul școlar până avea să mi se facă scârbă.
Recomand!