Ştii. bb, io n-o să am vreodată curajul să-ţi spun că încă mai ţin la tine şi că tu eşti singurul bărbat cu care aş putea fi fericită.

Nu pot să te uit, îmi pare rău, nu ştiu pentru ce-ai ajuns să te urăşti în aşa hal încât să vrei sa fii cu mine, dar cred că universul îţi va mulţumi pentru tot ce ai însemnat vreodată pentru moi. Îmi pare rău că n-o să pot vreodată să îţi expediez asemenea răvaşe, sunt prea siropoase şi oricum e prea târziu. Acum, cred io, deci, a priori, aş putea spune că e o idee proastă, tot ce pot să fac e să ies cu demnitate din viaţa ta. Da, recunosc, orgoliul meu e prea mare ca să-mi permit să mă umilesc în faţa ta şi să bat la porţi demult închise, poate că risc să pierd unica şansă extrem de mică să te întorc înapoi, sau poate nu. Acum nu am motive să cred că voi mai avea vreo şansă, dar nu pot să-mi scot ideea asta din cap şi stau şi mă chinui. Probabil asta e bucata mea de iad, până la urmă am meritat-o pentru că te-am făcut să suferi atâta. N-o să-ţi mai cer iertare pentru că nu pot schimba trecutul şi pentru că sentimentul de vină mă omoară (la modul direct, am vut să mă sinucid din cauza asta). Nu pot decât să sper că undeva în sufletul tău au mai rămas nişte sedimente din ceea ce ai simţit pentru mine. Am încercat să fiu cu altcineva, dar nu eşti tu. Nimeni nu face dragoste ( şi nu sex) ca tine, nimeni nu mă mângâie aşa cum o făceai tu şi nimeni nu-mi vorbeşte şi nu e sincer cu mine pentru că nimeni nu mă iubeşte. Nu ştiu cât o să pot trăi cu gândul că l-am alungat din viaţa mea pe singurul bărbat care m-a iubit vreodată. Îmi doresc să dispar pur şi simplu şi să nu mă mai gândesc că acum eşti cu altcineva, nu suport gândul ăsta. Sper că simţi ce simt eu (nu că ai aceleaşi sentimente, dar simţi cumva intuitiv). Existenţa mea de acum e asemănătoare cu a celei a unei vaci care aşteaptă să fie dusă la abator, m-am obişnuit cu gândul că îmi aştept sfârşitul, dar nu pot face nimic, nici măcar să mă sinucid, tot ce pot să fac e să scriu scrisori pe care nu le vei citi nicicând şi să plâng. Am avut odată senzaţia că simt exact ce simţi tu, a fost ca o revelaţie, am înţeles cât ai suferit şi mă gândesc acum că nu am dreptul moral să te mai chinui. Nu sunt capabilă să iubesc, poate e mai bine să te las în pace, poate fata ceea o să te facă fericit. Sunt o canalie, sunt cea mai mizerabilă fiinţă care există, nu merit să respir, dar îmi doresc să nu fie aşa, vreau să te întorci…. Numai tu îmi trezeşti vreun sentiment, în rest sunt absolut insensibilă, sunt un organism monocelular, care doar există, fără sentimente, fără să se gândească la viitor, pentru că viitorul nu are sens şi pare şi mai sumbru şi mai apăsător decât prezentul. Mă repet…. Ştii, am găsit nişte muzici care mă ajută să mă adâncesc în depresie, dar exprimă atât de bine ce simt http://www.youtube.com/watch?v=Gz4_4eg8zNY Vreau să te văd, vreau să te privesc în ochi şi să văd că ai reuşit să mă depăşeşti, că iubeşti pe altcineva, am nevoie de o lovitură puternică şi poate aşa o să trec peste sau poate o să mă umplu de curaj şi o să fac ceea ce-mi doresc de atâta timp. te iubesc (cât de egoistă sunt, iar eu , eu te iubesc)
Filed under: Sindromul Borderline, Uncategorized Tagged: delirium tremens