În mai multe articole ( ca acesta, acesta sau acesta ) reflectam ce o fi oare viața și ce ar reprezenta moartea. Negăsind răspunsuri logice, care de fapt, nici nu ar trebui să existe, încerc să pătrund în esența miturilor diferitor popoare, găsind, practic aceleași idei, interpretate diferit, conform specificului național.
Așadar, în diferite epoci, la diferite popoare se formau diferite teorii despre sensul existenței umane, proveniența vieții și destinația care ne așteaptă după viața fizică.
În Egiptul Antic era recunoscută existența vieții după moarte, aceasta doar cu condiția reunirii după deces a celor trei elemente esențiale ale ființei umane: corpul, ba-ul (sufletul) șika-ul (vitalitatea). Conform legendei, zeul cu cap de berbec Khnum modelează fiecare om înainte de naștere, pe roata lui de olar. El acordă fiecăruia trup, energie vitală (ka) și suflet (ba). Ba-ul și ka-ul sunt invizibile în timpul vieții, dar formează cu trupul un tot unitar. După moarte însă, sufletul (ba-ul) își ia zborul, având înfățișarea unei păsări cu cap de om.
În Orientul Mijlociu exista credința că morții sunt încă vii, moartea însemnând doar o separare a sufletului de trup. În mitologia persană, după moarte omul se divide în trup și suflet. Trupul este considerat după moarte impur, este văzut ca o parte materială a ființei umane, de care nu mai este nevoie după moarte.
În religia islamică se spune că "fiecare suflet va gusta moartea" și că fuga de moarte este inutilă. Musulmanii cred că moartea vine ca o amorțeală ("sakra"), pe care nu o poți învinge. Odată ce un om este mort și îngropat, perioada până la înviere i se va părea scurtă. Sufletul va parcurge succesiv cele șapte ceruri, ajungând apoi alături de Allah.
Religia budistă susține faptul că omul este captiv unui ciclu infinit moarte-renaștere în funcție de karma acumulată în timpul vieții. Așadar, pentru budiști există mai multe vieți, iar moartea nu este decât o etapă de trecere între ele. Budiștii cred în reîncarnare, cred că trupul nu constituie decât vasul în care se dezvoltă sămânța sufletului.
Dacii, conform spuselor lui Herodot, se credeau nemuritori. Pentru ei moartea nu era decât o cale de a merge la zeul lor suprem Zamolxes, zeul subpământean al vegetației și al fertilității. De aceea, moartea unui dac însemna pentru ei un prilej de bucurie, o sărbătoare. Dacii practicau incinerația pentru morții lor.
Cu o altă interpretate originală vine Platon. Filosoful grec susținea, probabil influențat de orfism, că sufletul deține imortalitate. Drept pedeapsă pentru nelegiuirea primordială, sufletul este închis în corp ca într-un mormânt. Astfel, existența întrupată, ceea ce noi numim viață, însemna pentru Platon, moarte. Moartea era începutul vieții adevărate, dar aceasta nu avea loc decât după judecarea greșelilor săvârșite înaintea părăsirii corpului. După o perioadă de timp sufletul se reîncarnează.
În credința românească, moartea nu reprezintă un sfârșit al sufletului, al ființei, ci o continuare sub alte forme a existenței acestuia, însă moartea este văzută ca un eveniment tragic.
Tragismul morții este amplificat dacă viața mortului nu a parcurs a doua etapă a vieții, nunta, ca în cazul morții tinerilor "nelumiți", adică necăsătoriți. Aceștia nu și-au încheiat ciclul vieții, deci nu își vor regăsi liniștea veșnică după moarte, ci se vor chinui sub forma unor strigoi. La fel se întâmplă și cu pruncii care mor de mici sau imediat după naștere și devin moroi pentru a-și bântui mamele.
În Religia creștină, moartea nu e considerată un sfârșit, ci exista posibilitatea învierii, iar moartea este asociată cu somnul, ceea ce implica o trezire la Judecata de Apoi. În Noul Testament se menționează clar că sufletul omului poate fi nemuritor, grație lui Iisus Hristos, care a învins moartea.
În religia creștină există doar două destinații finale pentru oameni după moarte: Raiul, unde merg la înviere doar cei drepți, răscumpărați fiind prin sângele lui Iisus Hristos și a doua, Iadul, unde sufletele vor fi supuși chinurilor veșnice, conform păcatelor sale.
Nu știu ce ne așteaptă după moartea fizică, dar sunt ferm convins că viața aceasta are și ea un scop. Posibil, e fericirea sau împlinirea, care vin nemijlocit din acțiunile fiecăruia. Cauză-efect. Și nu e nevoie de bogății nemăsurate sau funcții înalte, e important ca în orice moment al vieții să te poți opri și recunoaște cu mâna pe inimă că ai profitat de fiecare oportunitate, ai acționat conform principiilor și valorilor tale și nu ai lăsat nici o zi să treacă fără a contribui la realizarea viselor tale mărețe.