Prima parte aici: http://visator-cu-plumb-in-ochi.blogspot.com/2013/05/la-un-pas-de-paradis.htmlCapitolul II
Van-ul era foarte vechi. Fabricat prin anii `60 și purtat bezmetic pe drumuri, pare că a păstrat în sinea sa simțul libertății, muzică bună și...mirosul pătrunzător de ganja. Exteriorul se asemăna cu o câmpie de flori multicolore, decorat cu fluturași, tot felul de simboluri pacifiste, iar pe capotă figura alb-negru lui Bob Marley.
Drumul, de sigur, nu e asfaltat. Aproape nici o urmă de civilizație pe insulă și asta te aduce rapid într-o stare de liniște și confort natural. Fără internet, telefoane sau orice altă sursă de telecomunicații, rupți de la agitația oamenilor moderni, doar așa simți că trăiești, în mijlocul naturii paradisiace.
Am luat, totuși, tot ce e mai bun de la civilizație. Generatoarele electrice, pentru iluminarea terenurilor de golf și motocross. Patru motociclete și patru bolid-uri de raliu. Câteva M16 pentru că orice pătrundere mai adâncă în junglă poate fi ultima, deși nu am întâlnit nici o fiară până acum. Și altele, începând cu mâncare semifabricată, medicamente și terminând cu sisteme complicate de protecție.
Însă toate acestea sunt, mai mult, pentru decor sau pentru orice eventualitate. De aia și am hotărât să amenajăm un buncăr bine ascuns, ceva de genu ”Lost”,construit după proiectele naziste, folosite în timpul războaielor mondiale.
În rest, doar noi și natura. Față-n față cu viața și propriul ”eu”.
*** Unica sursă de apă e izvorul de sub poalele unui vulcan stins, pe cealaltă parte a insulei. Izvorul se revărsa, printr-o cascadă spectaculoasă, într-un râuleț, ce despărțea insula în jumătate. Apa, veșnic rece, parcă avea un efect vindecător. Orice picătură te umplea de energie miraculoasă.
Cam după două ore de drum eram deja la destinație. Urmau alte 30-40 de minute de mers pe jos prin junglă, dar simțeam deja prospețimea apelor de munte. Indiferent de temperaturile aride, pe alocuri insuportabile, aici se păstra întotdeauna răcoarea.
Razele solare, abia pătrunzând printre frunzele aspre ale plantelor de junglă, luminau apele limpezi. Joc spectaculos de culori și nuanțe, era întotdeauna însoțit de curcubeu. Acesta era sanctuarul meu. Aici, inspirația te găsea vrei-nu vrei.
Tăcerea profundă era dispersată constant doar de zgomotul apelor căzătoare, foșnetul frunzelor și cântul sălbatic al păsărilor. Fauna e destul de bogată aici. Câteva zeci de specii de păsări, de diferite mărimi și culori. Tucani, colibri, păsări rinocer și, desigur, papagali. Restul, niște ființe pe cât de stranii, pe atât și de frumoase.
Totuși, preferații mei, rămân papagalii amorezi. Nu am văzut în viața mea ființe mai fragede și vai vioaie cum sunt acestea. Le pot compara doar cu vrăbiile, ce îmbulzesc orașele sure și monotone. Aici, papagalii erau cei mai privelegiați. Fără colivii, fără gratii, fără hrană artificială.
Prin junglă mai puteai vedea și vreun leneș, târându-se cu greu dintr-un copac spre altul. Îmi plac și ei. Apatici și indiferenți, dar atât de gingași, că luând-ul în brațe îți părea că ții un copilaș nou-născut.
***
Am stat toată ziua explorând izvorul, cascada și... peștera ascunsă după apele căzătoare. Nimic spectaculos, doar 70-80 de metri de întuneric, umezeală și, foarte mulți lilieci. Doamne, nu îi pot compara nici cu un roi de albine. O gloată neagră de vampiri, ce se firesc de lumina zilei. Cavalerii întunericului. Și totuși, au ceva special aceste ființe.Speram să găsesc prin peșteră vreo comoară ascunsă. Ca în povești. Și, pentru câteva clipe chiar m-am simțit norocos, când am zărit o ladă prăfuită și îmbrățișată din toată părțile de păienjeniş. Am suflat colbul de pe ea. Cred că nici la masa mea de lucru nu se strânge atât colb, cât era acolo. Și, la lumina brichetei am cercetat lada. ”Venice 1785.” Asta-i tot ce am putut descifra.
Acum eram sigur de cel puțin ul lucru, nu eram primii pe această insulă.
Eram gata să cred în noroc până a o deschide. Iar după, în loc de comorile pierdute ale piraților, am găsit doar câteva sticle de rom. De fapt, m-am bucurat mai mult decât dacă era să fie aur, pentru că, pe lângă băutură, am găsit un prilej perfect pentru o cină romantică.
Nu am mai stat mult să cercetez peștera, lăsând pe altă dată, și am plecat înapoi spre plajă. Am ajuns în sătucul nostru abia spre seară și, aici, ne aștepta o surpriză...