Mie îmi place Eminescu. Tăt timpul Eminescu a fost oriunde ca și Dumnezeu. La școală în ramă cu prosop și stroga busuioc. Primăvara tăți copii și aduceau liliac care era florea preferată a lui Mișa. Sub liliac, cu florile de liliac Mișa tot timpul a petrecut timpul frumos . Mișa era student pe vremea aceea când scrierea de poezii era un lux. Poeții se delectau cu icră, purșei copți, băuturi scumpe din afară, în schimbul lingerilor în cur cu rimă. Se traia ghine și atunci.  Puțină lume știe ce însemna un om cu aftoritet și uvajuhă din partea pledului superior al societății. Eminescu avea un paltion în carouri, colțuni de lînă galbeni, pedjac  gros și vadalască. Îmbrăcamintea pe care o purta îi altoia pohuismul în organism: era el, proprietatea sa intelectuală  și poezia.             În anii de studenție Mișa care pe atunci fașea banul greu în calitate de sufleor, are ocazia la teatru în București   să steie la o pivă cu Caragiale. Caragiale stătea întins pe un scaun în calidor la teatru  cu grăunțe de sudoare sub pălăria scumpă de fetru. Valetul aduse o pivă cu guler pentru Caragiale care atunci avea clicica ”Lucar”. Se râdea în continuu scotocinduse în buzunarele redingotei  în timp ce Eminescu sorbea din piva brună.

- Mișa, eu ahuiesc am pierdut scrisoarea ! O scrisoare pierdută, nu cred că așa mort am fost azi dimineață.  Mișa ascultă, vezi halba ceea,  e infectată cu herpes, și ruj ale acrobatelor pline de gonoree. Ia seama. Tu ești încă jun, sânjele tău e curat, venele ți-s tari și vizibile, ai un creier  zbârcit, mai zbărcit decât  țîțele reginei. Am o vorbă cu tine  despre niște articole pe care le-ai publicat la Iași în „Convorbiri literare”, eu ahuiesc de mozgul tău.  E păcat să rămâi în teatru. Crede-mă. Nahui te chinui. Eu am avut Mișa un vis, era revoluție în 1848. Luptam și ne zbăteam parcă eu cu prietenii din cenaclu, și tot nu învingeam, săbiile ni se transformau în hârtie și foaie.  Ne-am rugat către Domnul să fim, înțeleși. Donici la un moment dat desfăcu ceasul său de aur cu lanț masiv. Acolo era poartă spre spiritului divin. Strelcile se mișcau vetiginos  și în fața noastră era deschis cerul iar Dumnezeu era acolo sus în cresla lui de la „Creator Iurie –Borș”. Pe un divan IKEA stăteau apostolii care să sfătuiau.           Așa ne glasui Dumnezeu și heruvimii din vuvuzele lor de aur: ” – Vanea Lucar și voi toți cei care ați reaprins libertatea slovelor, că să aveți mulțumirea și convingerea triumfului este nevoie de o jertvă. Un băiat tânăr cu plete de aur cu brațe țesute din vene cu sânge cald.” Mișa ascultă, cenaclul de aseară până azi dimineață au ars o șarmancă plină ochi cu ierburi crescute pe cernoziom din Rai. Dumnezeu te-a ales, Mișa. Du-te la Vienna și fă voia Domnului.  Căruță cu berezând și sidenie de-amu am vorbit cu pațanii, ai transport, casă cu 2 niveluri într-un raion liniștit al Viennei, du-te acolo învață și adă libertatea în România. 
Fîîșșșșșșșșșșș       c o m a    de    peredoz.
.
.
.
.
.
.

        În mai puțin de un an Eminescu schimbase 3 adrese în Vienna. Studiază importante manuscrise ale filosofilor germani. Se cunoaște la o tusofcă cu Veronica Micle care pe atunci se ocupa cu voluntariat și mișcari de îndrumare profesională  a padrugelor din Iași. După mărturiile lui Slavici, Eminescu a condus-o pe Veronica Micle – adăpostită în pensiunea Lowenbach – pe marile artere de circulaţie ale Vienei, prin muzee şi la galeriile de artă, către monumentele istorice, spre parcurile şi pitoreştile vecinătăţi ale oraşului lui Johann Strauss. În umbra unui tramvai Eminescu scoase o bucată de gazet „Junimea”. Desfăcu cu grijă doua tabletce brune. Senzația a fost vastă pe strada îngustă ca și Veronica.     Ce-a reprezentat pentru Veronica Micle, în creşterea talentului şi în reliefarea expresiei sale literare, întâlnirea cu Eminescu, exemplifică, dincolo de replici, comparaţia dintre cea mai veche poezie a ei, păstrată pînă acum – respinsă de la publicare de redacţia „Convorbirilor literare” şi cuprinsă în mapa de corespondenţă a lui Iacob Negruzzi – şi poemele sale de mai târziu:
„S-a stins de-acum, stinsu-s-au toate,Plăcute iluzii de-acum vă las,Tristu’ meu suflet de azi nu mai poateSă simtă alta decât necaz,Căci pe a lumei turbate valuriCredeam că lesne eu voi plutiŞi că viaţa-mi făr-de necazuriFăr-de-ntristare se va sfârşi.Astăzi dar însă când uraganul,Din visu-mi dulce m-a deşteptat,Văzui, O, Doamne! dar ce văzui oare?Văzui realul de spini încărcat....Realitatea în astă lumeNu este alta decît dureri,Pe care iluzia blоnd te ascundeSub a sa mantă de mângâieri.”
Eminescu+intre+noi+2.gif