Plutesc. Sunt singură într-o barcă fără ancore, fără motoare, e simplă, e veche şi ruginită cu o scîndură drept scaun şi două vîsle de care nici măcar nu mă ating. Mă pierd în larg, e un ocean al vieţii pe care cred că fiecare dintre noi îl traversează, însă fiecare în moduri diferite.
E atît de întuneric. E greu să fii ghidat doar de lună-n noapte, e greu să auzi cuvinte mari însă să ajungi la un moment şi să nu mai simţi în puterea lor. Toţi par a fi străini, toţi îşi caută cîte un colac de salvare ori un loc sigur pe o insule pe care nici măcar nu o cunosc, pe cînd eu rămîn la toate rece.
Am obosit să supravieţuiesc şi să aştept o zi de mîine care nu va veni nici cu un fel de schimbări. Mi-i greu să explic aceleaşi situaţii de o 100 de ori. Mă doare să tot văd oameni nemulţumiţi.
Băi, nu mai pot.
O-i fi şi proastă, ca fiecare dintre cei care caută adăpost fără să-şi dea seama la ce pericole se expun, dar vreau să fiu fericită.
Omul indiferent de natura sa, prost-deştept; mîndru – simplu – are nevoie de dragoste, fericire şi protecţie.
Fără tine, nu le am.
