Salut, frații mei. Bună, surorile mele. Privet, oamenii mei.
Cu toate că toamna se încolăște tot mai mult de gâtul meu oțelos, simt o nevoie acută de voi, fraților. Pentru că singurătatea e vie atunci când poți fi cu cineva. Dar ce, ciort voz’mi, vă lămuresc? Mai bine veniți încoace, mai aproape de rugul meu de gustați din bucatele și vinul meu. Lăsați-vă înmuiați de tăriile unchiului Dionysos și darul fratelui Prometeu. Priviți cu atenția vânătorului nordic limbile de foc care au încălzit și au făurit lumea și bucurați-vă de trecere, de trecerea voastră veșnică. Poate noi, soldații, nu prea am avut de unde iubi mătușa ceea cu coasă, dar voi, fii ai lui David, nu aveți altă măsură și comoară decât asta. Trecerea vă este veșnicia, moartea vă este dăinuirea, sfârșitul vă este existența… Sunteți frunze în vânt, nisip cosmic, explozii haotice. Deci, bucurați-vă și cântați. Vreau să cântați ca Pan netrebnicul atunci când și-a prins nimfa sa. Vreau să dansați ca și Crivățul de miazănoapte în mijloc de Făurar. Vreau să mergeți cu mine la mijloc de păduri ca să pompăm nemilos sângele prin venele astea înguste, prea înguste. Venerați-vă sfârșitul, pentru că nimicul e doar începutul.
Și să țineți minte – a nu avea urlet de lup în glas înseamnă a nu avea glas, a nu avea foc viu în casă înseamnă a nu avea casă, a nu avea sfârșit înseamnă a nu avea viață.
Deci vino, frate, vino, soro, lângă rugul meu de strigă cu mine: „Hehehei, focule! Ridică-te până la nori, ridică-te până la ceruri, gâdilă tălpile sfinților bărboși. Hehehei, vântule! Du-te până la capăt de pământ, iar de îl vei găsi – vino înapoi de îmi povestește despre el. Hehehei, frigule! Îngheață-ne pieile noastre surde și trezește căldura din ele.”
Om al plasticului, decojește-te și vino lângă mine și rugul meu. Frate-lup, eu te aștept să vii.
