Alerg după vise otrăvite de timp și speranță, îmi las aripile sperantei în pâcla roasă de cariile timpului și mă conving tot mai mult că mă voi pierde printre pustiile ecouri ale tăcerei. Aș putea spune că mi-am rupt coarda de susținere iar acum mă arunc în golul pustiu al realității…de-ar fi doar asta, însă focul dorinței de a supraveșui în fericirea absolută mă macină și-mi dă forță de a lupta cu dorințele infernului.
Viața e ca un ecou, aparent rănit, uneori triumfător, însă oricum ar fi își lasă amprenta peste locul unde am trăit.. Viața-i o impovizație continuă, o petală de trandafir care într-o zi se va scutura, un test trimis de forțele necunoscute…iar noi…soldați ai timpului care suntem adesea răniți de ecourile noastre.. Ecouri rănite…pustii..și totalmente dedicate suferinței.
