Anii au trecut de-a randul, iar secolele și-au pus amprenta sigilată peste tainele apelor adâncului.
Nimeni, absolut nimeni nu știe prin câte a trecut, prin câte a văzut și ce secrete are.
Ea, marea…supravețuitoarea legilor nescrise care păstrează-n adâncul ei cele mai mari secrete ale tuturor timpurilor.. 
Auzi dimineața cum valurile mării se izbesc te bătrânele maluri? Auzi cum ele șoptesc tainic secretele lor? Oare ce vor să spună, oare ce taine vor să împărtășească cu oamenii care sunt doar pasagerii timpului și a vieții? Și totuși ele spun atâtea secrete, și totuși ele vorbesc, iar noi, muritorii de rând nici nu percepem și nici nu auzim. Atât de fragede și puternice, valurile izbesc malurile, se gândesc că vor face bine spunând adevărul, doar racoresc, aduc din nou culoarea, acolo unde începuse să se piardă din cauza noastră; atât de multe, atât de fericite, încât te fac să crezi că fiecare mare din care purced, este cea mai albastră și mirifică; nu se gândesc la ele, nu se gândesc la faptul că dacă vor ajunge aici, într-un final, vor pieri; știu ce va urma, și totuți vin; fără a fi măcar o secundă egoiste, dau putere de a continua celor care au nevoie de ele să cunoască adevărul; știu că vântul le va ocoli ….și ele vor duce misiunea la bun sfărțit.
… Se frâmântă, se zbuciumă și șoptește, iar fluzul și refluxul conspiră-n potriva alertei tăcerei.
Și cine poate auzi toate astea dacă nu ei, oamenii mării-pescarii. Marinarii fire sensibile si puternice care asistă azi de zi la ecoul mării, la ecoul purității unui popor trăiesc și asistă la evenimentele reginei albastre, se hrănesc cu iluziile ei și profită de durerea ei să se hrânească atunci când este liniștită dar totuși niciodată nu au înțeles zbuciumul valurilor și nici ce vor ele să spună. Marinarii se bucură de orice răsărit petrecut în preajma reginei albastre, își scaldă sufletul în splendoarea ei și trăiesc fericirile și tristețile viețiii langa ea.Atât e de frumos, lângă minunea lumii albastre.
Legile gravitației nu mai există pentru ele…nu rănesc atunci când ating, ci doar mângâie…dacă am avea răbdare să le ascultăm, poate că ne-ar învăța si pe noi cum să nu mai rănim, cum să nu mai fim supusi gravitației; însa noi doar visam la tainele mării, spunându-ne că nu le vom putea afla niciodata, când de fapt noi le cunoaștem atunci cand zbuciumându-se valurile, ne trimit lacrimile lor… 
DANIELA TIMOFTI
