Nu vreau sa ranesc sentimentele cuiva,insa asta mi se reproseaza ca fac ,de 2 ori in aceiasi zi, de la persoane diferite.
Ne blocam in asa mod simturile , ce se zbat zgomotos sa iasa inafara, ca atunci cand e locul potrivit, timpul si cel mai important, persoana potrivita, nu ne putem dezbaiera de blocaj si lasa sa iasa la suprafata adevarul. Am devenit mecanici in tot ceea ce facem. Actiunile sunt o rutina. Nu mai punem suflet in lucrurile simple, pentru a le face mai deosebite. Ba chiar nu vedem ca ceea ce e simplu, e in primul rand mult mai special.
Suntem victime ale propriei noastre capcane. Suntem participanti,in propria noastra durere. Nu lasam sa ni se vada fata adevarata, iar cu timpul cea de-a doua , devine unica.
Ascundem portiuni de durere, impregnate adanc in existenta noastra si devenim puternici, puternici de a supravietui. Da, mergem mai departe, insa cu ce pret? Caci nu ne vindecam si nu uitam durerea. Doar devenim duri spre exterior , inchisi sub propria lacata. Si inca o data, da..din momentul ala, nu mai putem fi raniti, nu asa ca sa o aratam pe fata. Suntem invingatori, triumf pentru cei din jur, insa noptile lungi in singuratate sunt unicile care ne stiu slabiciunile. Totusi, exista acel moment, si acel loc, si acea persoana potrivita, careia pentru sentimentele ce’ti sunt oferite, trebuie sa te deschizi. Sa te lasi sa simti, sa’ti invingi temerile si cel mai important, sa oferi, dublu a ceea ce-ti este oferit tie. Caci poate asta, poate asta e sansa pe care nu trebuie sa o lasi evaporata. Insa nu poti, nu mai poti sa te ridici din adancimea in care ai fost lasata. Nu’ti mai poti ridica sentimentele din gaura in care le-ai aruncat,sapandu-tio.
Filed under: between the sun and the moon, Shadows.
