Legea lustraţiei – testul de sinceritate pentru AIE

Incredibil, dar adevărat. Comuniştii pregătesc un proiect de Lege a lustraţiei, pe care să-l prezinte spre adoptare Parlamentului în sesiunea toamnă-iarnă. Deşi informaţia a fost contrazisă, într-un fel, de deputatul PCRM Grigore Petrencu, totuşi, se pare că, în momentul de faţă, au loc discuţii încinse pe acest subiect între fruntaşii comunişti şi este foarte posibil ca, în toamnă, să avem parte de un nou spectacol extrem de interesant pe eşichierul politic moldovenesc.

Ideea condamnării nu doar a crimelor regimului comunist sovietic, dar şi a părtaşilor acestuia, care, într-un fel sau altul, au slujit regimul sovietic de ocupaţie, acceptând colaborarea cu temutul KGB, are priză la parte importantă a societăţii. De aceea, ideea, lansată, deocamdată, în mediul de socializare online, privind adoptarea Legii lustraţiei, a fost salutată de multă lume, dintre care o bună parte nu simpatizează, nici pe departe, partidul condus de comunistul Voronin. Necesitatea adoptării unei asemenea legi reapare în vizorul publicului într-un moment extrem de propice: alianţa de guvernământ a adoptat Hotărârea privind condamnarea crimelor regimului comunist şi a interzis utilizarea simbolurilor acestuia, decizie care a fost interpretată ca fiind, mai degrabă, o răfuială politică decât o intenţie sinceră de a repara unele erori şi drame ale trecutului. Or, după această decizie, foarte multă lume s-a întrebat, pe bună dreptate, de ce AIE condamnă nişte crime, fără însă să-şi manifeste, câtuşi de puţin, interesul faţă de necesitatea condamnării criminalilor care au comis crimele respective şi, implicit, a complicilor acestora.

Cine este mai lustrabil – opoziţia comunistă sau puterea „democrată”?

Această întrebare, fără răspuns, deocamdată, apare tocmai la ţanc. Mai ales că, de aproape 20 de ani, toate guvernările pe care le-a avut Republica Moldova au respins orice iniţiativă care prevedea excluderea viaţa publică a foştilor colaboratori KGB.

Amintim, cu titlu de paranteză, că, pentru prima dată, Legea lustraţiei a fost promovată, în mod oficial, în Parlamentul Republicii Moldova în cadrul celei de a treia legislaturi, din anii 1998-2001, când la putere au ajuns un şir de forţe politice care, asemenea celor care guvernează astăzi, se declarau democratice şi proeuropene. Legea „privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică” a fost elaborată şi promovată în Legislativ de către fracţiunea parlamentară a PPCD, condusă de Iurie Roşca, atunci când se părea că există un moment prielnic pentru adoptarea unei legi a lustraţiei şi în Republica Moldova. Asta întrucât ADR (Alianţa pentru Democraţie şi Reforme – aşa se numea atunci coaliţia majoritară) deţinea 60 de mandate din 101, în timp ce 40 de mandate aparţineau comuniştilor, iar un vot – lui Ilie Ilaşcu, care făcea puşcărie la Tiraspol. Din ADR făceau parte atunci partidele conduse de Dumitru Diacov, Mircea Snegur şi Valeriu Matei, plus câteva partide mai mici, ca Partidul Ecologist, Partidul Ţărănesc şi Liga Femeilor.
După dezbaterea proiectului de lege respectiv, în susţinerea lui au votat doar cei 9 deputaţi PPCD.

Atunci, preşedintele Petru Lucinschi, a justificat nedorinţa regimului politic aflat la putere de a face publice lista persoanelor care au fost turnători la securitate prin faptul că, în cazul în care Legea Lustraţiei ar fi fost adoptată, Republica Moldova ar fi riscat să rămână fără intelectualitate. Altfel spus, Lucinschi sugera că, practic, toţi intelectualii din acea vreme, mulţi dintre care se aflau în funcţii publice, au colaborat cu KGB-ul sovietic.

Acum să revenim la întrebarea de mai sus. În 1998, PCRM, care, ca şi astăzi, se afla în opoziţie, s-a pronunţat împotriva Legii lustraţiei. Iar motivul e lesne de înţeles. Adoptarea unei asemenea legi ar fi însemnat pentru comunişti eliminarea lor de pe scena politică. Iar acest lucru s-ar fi produs exact în momentul în care formaţiunea lui Vladimir Voronin, repusă în drepturi cu doar câţiva ani în urmă, în 1994, de acelaşi Petru Lucinschi, înregistra un trend ascendent, cucerind încrederea unei părţi tot mai largi a populaţiei, pe fondul dezastrului social-economic care măcina ţara, aflată sub cârmuirea „democraţilor”. Or, adoptarea unei Legi a lustraţiei însemna pentru PCRM, pe de o parte, pierderea, în mod automat, a dreptului de utilizare a simbolurilor comuniste, în special sigla cu secera şi ciocanul, care avea atunci o priză foarte mare la electorat, Voronin nefiind încă suficient de cunoscut la acea vreme. Pe de altă parte, partidul era constituit de importanţi ştabi ai fostului regim comunist sovietic, dintre care, fără îndoială, o bună parte ar fi nimerit sub incidenţa legii respective, adică ar fi fost lustrabili, dacă e să folosim acest termen.

În 2012 însă, la o privire mai atentă asupra componenţei actualului PCRM, vom observa că, deşi acest partid este condus tot de Vladimir Voronin, arată cu totul altfel decât acum 14 ani. Astăzi, cel puţin în fracţiunea parlamentară a comuniştilor, aproape că nu mai există, cu excepţia câtorva, vechi lideri comunişti, care să fi avut conexiuni directe cu fostul regim sovietic. Fracţiunea PCRM de astăzi (sau, mai bine-zis, ce a mai rămas din ea) este constituită preponderent din persoane tinere sau relativ tinere, care, în perioada sovietică, fie erau copii, fie erau prea tineri ca să poată fi bănuiţi de relaţii speciale cu regimul. Prin urmare, pentru PCRM nu mai pare atât de catastrofală o eventuală adoptare a Legii lustraţiei. Iar discuţiile din interiorul PCRM se bazează, probabil, pe nişte calcule pe care le fac liderii comunişti, din care să rezulte cât au de pierdut şi, respectiv, de câştigat, în cazul adoptării unei asemenea lege. Or, la prima vedere, observăm că PCRM nu prea mai are ce să piardă, mai ales că secera şi ciocanul au fost deja interzise, iar cei „bătrâni” au ajuns de mult la vârsta pensionării şi ar putea uşor să renunţe la funcţii publice, în cazul în care partidul ar ajunge la guvernare, limitându-se doar la protecţia acestuia.

Alta este situaţia în tabăra „democrată”, cea care, la modul teoretic, ar avea posibilitatea să adopte şi să implementeze o Lege a lustraţiei, chiar şi fără participarea comuniştilor. Întrebarea este însă cât de diferită este actuala putere „democratică” faţă de cea de acum 14 ani? Da, există persoane tinere şi în fracţiunile care constituie alianţa de guvernământ, dar există şi foarte mulţi dintre cei care pot fi lesne bănuiţi că ar fi cu „pufuşor pe botişor”. Mai ales că, chiar şi în lipsa unei legi a lustraţiei, între timp, s-au „scurs” destule detalii picante despre unii demnitari de la guvernare, care se erijează astăzi în postura de „anticomunişti”, şi care, în mod sigur, ar avea ce să piardă dacă se adoptă această lege. În acelaşi timp, de ce n-ar fi valabil şi astăzi ceea ce spunea Petru Lucinschi cu 14 ani în urmă? Or, „intelectualii” au rămas cam aceeaşi şi, în plus, nu-i mai vedem de mult alături de comunişti. Toţi sunt „proeuropeni”, „democraţi”, „proromâni” şi, desigur, „anticomunişti”. Şi în cazul în care toţi aceştia, dacă ar fi să-i dăm crezare lui Lucinschi, se vor dovedi a fi foşti colaboratori ai KGB, ar reieşi că PCRM este unul dintre cele mai „curate” partide autohtone.

După ce a interzis secera şi ciocanul, Ghimpu a fost prins între ciocan şi… nicovală

Cel mai vulnerabil în faţa intenţiei comuniştilor de a pune în dezbatere legea lustraţiei este, fără îndoială, PL-ul lui Mihai Ghimpu. Şi, în mod sigur, „băieţii deştepţi” care i-au sfătuit pe comunişti să adopte asemenea poziţie ţintesc anume în liberali, pentru că cine dacă nu Ghimpu se manifestă cel mai zelos în lupta cu fantomele trecutului? Şi dacă mâine se adevereşte că Diacov, Lupu, Lazăr şi alţii din PD sau PLDM au fost turnători la KGB nu cred că multă lume s-ar arăta mirată. Mai ales că despre Diacov, de exemplu, multe s-au scris şi s-au spus şi mai multe, de aceea, e puţin probabil ca imaginea acestuia să aibă de suferit după o asemenea confirmare. Mai ales că şi cei care reprezintă electoratul respectiv manifestă o atitudine oarecum tolerantă faţă de regimul totalitar sovietic, iar mulţi dintre ei privesc şi acum cu nostalgie în trecut.

În cazul PL-ului însă, situaţia este cu totul diferită. Căci, dacă instituţia care ar urma să-i deconspire pe foştii agenţi ai Securităţii ar spune că şi Ghimpu, şi Hadârcă, şi Popa, şi Fusu, şi Saharneanu etc. au colaborat cu KGB-ul, situaţia ar deveni catastrofală pentru acest partid. Iar din imaginea de partid proromânesc, democratic, anticomunist şi antirus, pe care încearcă să şi-o imprime liderii liberalilor, s-ar alege praful şi pulberea. Or, Ghimpu şi cei din anturajul său înţeleg foarte bine acest lucru. Nu în zadar, până acum, nu i-am auzit niciodată pe Mihai Ghimpu, Ion Hadârcă sau pe alţi fruntaşi liberali să ceară public şi în mod hotărât o lege a lustraţiei. Dimpotrivă, de fiecare dată când se punea în discuţie acest subiect, Ghimpu îşi afişa automat „neîncrederea” faţă de posibilităţile de deconspirare a foştilor KGB-işti.

Vi-l mai amintiţi pe Mihai Ghimpu, care, acum doi ani, când ocupa primele două funcţii în stat, declara că el ar susţine, chipurile, adoptarea legii lustraţiei, doar că aceasta nu ar avea nici un efect? „Eu consider că trebuie să fie legea lustraţiei. Dar îmi pare că, încă atunci când eram în primul parlament, 1990 sau 1989, deja se zvonea că dosarele nu mai sunt la Chişinău, că sunt duse. Moscova a făcut tot posibilul să-şi păstreze clienţii săi, să nu-i depistăm noi ca să funcţioneze mai departe, să activeze pentru KGB”, spunea atunci preşedintele PL. Or, aceeaşi frază a repetat-o şi acum, când jurnaliştii i-au cerut să comenteze iniţiativa comuniştilor. Nu vi se pare cam deocheată abordarea „anticomunistului” şi „antirusului” Ghimpu?

Aş mai remarca aici şi vizita efectuată cu mult fast de către Ghimpu, din postura de şef interimar al statului, la arhiva Serviciului de Informaţii şi Securitate, unde a „deconspirat” liste întregi de agenţi anonimi ai Securităţii sovietice, care au activat în RSS Moldovenească până în… 1950. Presa, care îi cânta în strună viteazului liberal, a neglijat acest detaliu, prezentându-l pe Ghimpu drept mare erou şi luptător pentru dreptate. Cu toate acestea, personal am aşteptat ca preşedintele interimar să ni-i deconspire pe turnătorii de după 1950, care încă mai huzuresc şi astăzi prin instituţiile statului, nu pe cei pe care doar Dumnezeu poate să-i mai judece. Oare nu vi se pare că „anticomunistul” Ghimpu o cam face pe mortul în popuşoi?

Distrugerea PCRM – scopul adevărat al hotărârii privind condamnarea comunismului

Orice om cu capul rece, fie şi cu inimă fierbinte, înţelege foarte bine esenţa gestului făcut de deputaţii din majoritatea parlamentară, săptămâna trecută, privind condamnarea crimelor regimului comunist sovietic şi interzicerea utilizării „în scopuri politice” a secerii şi ciocanului. Este mai mult decât evident că ceea ce au făcut guvernanţii are la bază o problemă a lor personală şi foarte actuală, PCRM-ul lui Voronin, pe care vor să-l distrugă cu tot dinadinsul. Iar motivul, de asemenea, nu are nici o legătură cu crimele comuniştilor sovietici, acestea fiind folosite doar pentru a-i pune beţe în roate lui Voronin. Mulţi vor spune că nu e nimic grav dacă se încearcă interzicerea PCRM, chiar şi prin intermediul unor şiretlicuri de care am vorbit mai sus. Nu mă apuc să-i contrazic sau să le dau dreptate aici şi acum, pentru că acesta este cu totul alt subiect, care trebuie abordat pornind de la cu totul alte realităţi.

Ceea ce este cert însă e că PCRM pregăteşte o contralovitură pe măsură. Acceptarea sau respingerea Legii lustraţiei va arăta faţa adevărată a „proeuropenilor” şi „anticomuniştilor” de astăzi. Pentru că fără o Lege a lustraţiei, toate discursurile AIE, şi, în special, ale reprezentanţilor PL, despre odiosul regim sovietic nu rezolvă nimic şi nici nu-i fac nimănui dreptate.

Noi deja cunoaştem destul de multe despre crimele care s-au comis în trecut, a venit vremea să ne cunoaştem şi călăii. Şi doar aşa istoria va putea să le aşeze pe toate la locul lor.