(TEXT) Moldova – partea devenită întreg

…Şi iată că a venit „Perestroika”. Un timp al trăirilor tragice şi al reevaluării trecutului, al reveriilor romantice şi al mitingurilor zgomotoase, al transparenţei (Glasnosti) şi schimbărilor. Aceste vremuri zbuciumate au dezbinat societatea moldovenească de atunci în două tabere beligerante. Motivele acestei explozii sociale sunt de profunzime şi ar fi naiv şi incorect să le dăm acum o apreciere din perspectiva unor atitudini
înjumătăţite, de pe vechile baricade politice. Cine a avut dreptate şi cine nu a avut, a fost necesară dezintegrarea URSS, ar fi trebuit să se producă, imediat după această dezintegrare, reunirea cu România etc.? Întrebarea, desigur, este interesantă, – cum ar fi zis un umorist celebru. Gândirea noastră materialistă despre „legităţile istorice”, „dreptatea istorică” şi inevitabilitatea unor evenimente împingeau cu îndărătnicie
societatea spartă în două într-un trecut văzut ca preludiu al viitorului. Pentru unii „epoca de aur” se asocia cu statutul pe care l-a avut acest teritoriu până în anul 40, iar pentru cei care se situau pe poziţii diametral opuse – în perioada postbelică. În felul acesta, politicienii moldoveni, intelectualitatea de creaţie, jurnaliştii au rămas, pentru o perioadă îndelungată de timp, prizonieri ai trecutului, ostatici ai unor realităţi
politice deja inexistente şi ireversibile. Devenirea politică şi intelectuală a societăţii noastre a fost şi continuă să rămână un proces dureros. Aceste „boli infantile” s-au dovedit a fi de neocolit. Am pătimit şi am suferit cu toţii din plin în încercarea sinceră de a întoarce un trecut pierdut irevocabil. Nu un trecut ca o amintire nostalgică şi luminoasă a ceea ce a fost, ci ca o încercare inutilă şi naivă de a-l reedita în forma lui iniţială.

La un moment dat se crease impresia că a fost găsită „calea de mijloc”, panaceul împotriva acelor idei nostalgice obsesive: iată ţărmul unde ar trebui să-şi arunce ancora mica noastră ambarcaţiune, pentru a evita furtunile geopolitice şi a nu ne zdrobi din cauza iluziilor de care nu ne-am debarasat la timpul potrivit. Numele acestui nou curs spre care
ne-am orientat este Uniunea Europeană. Însă – şi aici năpastă! Fiecare este tentat să spună una, pe când, de fapt, în cap are cu totul altceva. Cei de dreapta se agită zgomotos: „UE este salvarea noastră, raţiunea noastră de a exista, Raiul pe pământ şi Pământul Făgăduinţelor în acelaşi timp!” Iar în forul lor interior ei nutresc ideea apropierii, până la contopire, cu România. (De dragul exactităţii, ar trebui remarcat că unii o ţin mai la dos, pe când alţii suferă, pur şi simplu, de diaree verbală sau, cum zice un proverb: „Ceea ce are omul treaz în cap, beţivul are pe limbă.” Nu este

prea greu să intuim cine este partizanul camuflat şi cine este adeptul vădit al acestui curs.) După lungi ezitări, stânga a adoptat şi ea aceeaşi linie: „Sigur că UE şi nimic altceva!” Dar să nu fie prea departe nici de Rusia! Cum zicea cândva tovarăşul Lenin: Vladivostokul este departe, da-i oraş de-al nostru!” De remarcat că şi pe flancul stâng situaţia este similară: unii se pronunţă direct, alţii se bâţâie dintr-o parte în alta, cum zicea un fost preşedinte despre un bătrân vulpoi. Cine are şi cine nu are dreptate, vă întrebaţi dumneavoastră? Un răspuns înţelept poate fi doar solomonic. Semiadevărurile, ideile preconcepute, unilateralitatea, miopia geopolitică, sunt nocive pentru poporul nostru. Da, acest teritoriu a fost parte componentă a Imperiului Rus, pe urmă a României Mari, iar apoi – al nu mai puţin măreţei Uniuni
Sovietice. Iar stările noastre de spirit nostalgice, adesea diametral opuse, care sunt fireşti şi explicabile, nu ar mai trebui să ne intoxice prezentul, plasând, totodată, mine cu efect întârziat pentru viitor. România este Patria istorică pentru unii dintre noi, Rusia – pentru alţii. Moştenirea noastră culturală, limbile noastre, categoriile în care gândim şi simbolurile
spirituale tind către aceste ţări şi popoare. Şi dacă într-un trecut ceva mai îndepărtat, în funcţie de regimul politic existent, unii dintre noi trăiau uneori mai confortabil decât alţii, iar apoi când lucrurile luau o întorsătură
diametral opusă, rolurile se inversau, asta nu înseamnă nicidecum că astăzi ar trebui să adoptăm tactica răzbunării, a revanşismului şi dominării unora asupra altora.

Odată cu trecerea vremii şi cu schimbările inevitabile, noi nu ne-am pierdut Patria. Nici unii, nici alţii. Noi am dobândit o Patrie nouă, una care să ne încapă pe toţi. Evident, expresia „Patrie nouă” este una strict convenţională. Republica Moldova este Patria noastră comună şi nu aş vrea ca tragerea funiei geopolitice dintr-o parte în alta să devină sportul
nostru naţional. Nu „care pe care”, nu lupta „corp la corp”, ci împreună, cu dragoste pentru acest pământ şi pentru oamenii acestui pământ. Toţi cei care s-au născut aici, care şi-au înhumat în această ţărână strămoşii, care şi-au născut aici copiii – sunt fiii acestei ţări şi nu există cale în viitor fără înţelegerea acestor adevăruri simple. Şi chiar dacă unii politicieni mai luptă pentru trecut, chiar dacă nu s-au cicatrizat şi nu au fost date uitării rănile istorice şi supărările de ieri, calea de mai departe a fost deja conturată. Cu altă ocazie poate voi reuşi să dezvolt subiectul despre „visul de aur” al poporului moldovenesc – Uniunea Europeană – ca mişcare istorică pe un drum cu sens unic, pe acelaşi făgaş bătători de Hegel şi Marx. Această situaţie aminteşte de starea de aşteptare a venirii iminente a comunismului în perioada hruşciovistă. Ce înseamnă „viitorul luminos”, cum îl concepeau anterior comuniştii şi cum îl tratează acum democraţii:

la toate acestea mă voi referi, poate, în nişte note ulterioare.
Acum – doar despre ceea ce este esenţial. În ce constă unicitatea, originalitatea, irepetabilitatea poporului Republicii Moldova, care este trăsătura lui esenţială? În Ortodoxia oamenilor care locuiesc în ţara noastră, într-o vastă omogenitate religioasă şi, implicit, de mentalitate. Moldovenii (românii), ucrainenii, ruşii găgăuzii, bulgarii, romii – sunt
creştini botezaţi, care cred într-un singur Iisus Hristos. Şi nu avem o altă cale decât să fim cu Dumnezeu în această lume şi tot cu El – în cea de dincolo. Şi dacă simbolurile duhovniceşti, care ţin de spiritul nostru, se află şi în România, la mănăstirea Putna, unde zac rămăşiţele pământeşti ale lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, şi în Ucraina, la Lavra Pecerska din Kiev, şi în Rusia, la Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova, şi în Bulgaria, la Biserica Sfânta Sofia, aceasta nu este altceva decât enorma noastră moştenire comună, din care trebuie să sorbim credinţă şi cultură, să ne umplem de mândrie pentru trecutul nostru comun.
Drumul meu de la radicalist – la statalist, cum ar zice Boris Marian, nu a fost nici neted, nici prea uşor. Nici drumul de la ateism la credinţă nu a fost mai puţin sinuos. Îi mulţumesc bunului Dumnezeu pentru aceste adevăruri durute pe care mi-a dat să le înţeleg. Drumul se lasă cucerit doar de cel care merge, nu stă. Trebuie să trecem de la confruntare –
la unitate, de la antiteză – la sinteză. Cu toţii trebuie să ne reevaluăm trecutul nostru, personal şi comun, să tragem linia şi să facem totalurile. Nu putem să comitem în continuare unele şi aceleaşi greşeli, să repetăm aceleaşi prostii, să călcăm pe aceeaşi greblă.

Pentru a ajunge la un echilibru în politica noastră internă, trebuie mai întâi să ne recăpătăm echilibrul spiritual, moral şi geopolitic. Vom putea rezista cataclismelor spirituale, care ne pustiesc şi ne umplu de răutate sufletele, vom putea ţine piept stihiei zguduirilor globale? Totul depinde de noi. Dumnezeu îşi ajută fiii, dacă aceştia îşi sacrifică cu râvnă
şi însufleţire forţele pentru Credinţă, Speranţă şi Iubire. Calea către această nouă paradigmă a societăţii noastre se întrevede deja. Nu ne rămâne decât să ne limpezim privirile şi să învăţăm a vedea lucrurile în esenţa lor. Şi atunci toate se vor reaşeza la locul lor.

(Textul a fost scris la solicitarea portalului www.allmoldova.com şi a fost postat iniţial pe acest site.)
Flux, 28 ianuarie 2011