Să fim.

Hai pur şi simplu să fim…eu să fiu la tine şi tu să fii la mine.

Pentru că eu pur şi simplu am nevoie vitală ca să stau singură şi să plîng. Pentru că tu pur şi simplu ai nevoie vitală să fumezi. Numai că eu nu plîng de 7 ori pe zi. Eu plîng rar, dar să ştii că la fel mă liniştesc şi mă eliberez. Şi ştiu cît de mult mă urăşti cînd fumez, de aceea încerc să o fac cît mai rar. Şi ştii cît de mult îmi place să te văd că plîngi, de aceea şi plîngi aşa de rar.

Posibil, am nevoie de muzică foarte frumoasă, pentru ca să-mi compenseze tot ce simt şi văd. Şi tu posibil, ai nevoie de băuturi foarte tari, pentru ca să uiţi de tot şi de toţi. Şi de mine. Şi eu plîng cînd tu uiţi de mine, te faci că uiţi de mine. Iar tu fumezi cînd mă vezi plîngînd. Şi acesta este un cerc continuu. Unul vicios, în care nu doar nicotina e drog şi nu doar ea creează deprinderi şi stări euforice.

Iar eu în viaţa mea am doar 2 droguri, cum ai şi tu, doar 2. Eu şi ţigara. Tu şi lacrimile. E simplu şi totuşi, atît de complicat. E diferit şi totuşi, atît nimerit. Eu şi tu. Fumul şi ochii roşii. Parcă-n viaţa noastră totul e aşa cum trebuie să fie.

Totul e perfect. Absolut. Aceleaşi dulcigării, aceleaşi mişcări pasionale, violente, bruşti.

Eu n-am crezut în dragoste la distanţă niciodată. Şi nici acum nu cred. Pentru că ştiu cît de mult îţi lipsesc, cînd eu îs în pat iar tu la bucătărie. Şi te văd cum te reîndrăgosteşti de mine cînd intri în cameră. Şi doar distanţa asta mă omoară uneori, cu minutele.