Şi ca să fiu sinceră.. cred că golul acesta în suflet nu l-am mai simţit demult, încă din copilări cînd ştiam că mama trebuie să plece din nou peste hotare.. pentru că îmi era bine cu ea şi eu mă simţeam un copil fericit cînd o aveam alături, adevărat e că timpul ce a trecut a schimbat multe, şi eu m-am obişnuit să vină şi să plece, şi deja pot să ma ţin să nu plîng cînd ne despărţim, ca mai apoi să’mi plîng în pernă de milă..
Acum, simt aceeaşi senzaţie, numai că nu-i mama cea care trebuie să plece.. ci un om drag sufletului.
Ştiu că e nevoit, înţeleg că asta-i situaţia. Şi tot nuştiu de ce mă rog în sinea mea să nu plece, şi chiar de se va duce.. să vină la mine, înapoi…
Poate undeva doare, poate nu pot să îmi dau seama dacă timpul care se va scurge printre noi ne va uni ori ne va despărţi..
Nu am cuvinte.
Mă gîndesc că momentele extrem de plăcute pe care le-am trăit împreună mă vor ajuta să trec peste toate, să aştept să se reîntorcă pentru a le putea repeta, pentru a evada din nou de la lume.. pentru a ne simţi alături fără ca să ne gîndim la mîine.
Mi-e şi frică. Prea multe senzaţii neînţelese.
Totul trebuie să fie bine, pentru el am să o fac, pentru noi am să aştept…
El are nevoie de mine, de căldură şi susţinerea mea.
Cu sufletul alături de tine.
Eu, C.
