Sînt momente cînd ai impresia că singurătatea îţi e aier, şi că tot ce te înconjoară e plin de asta, pentru ca mai apoi să apară cineva în viaţa ta ca să te ia de mîini şi să îţi aminteasca de lume, de zimbete şi de fericirea aia sufleteasca pe care nu o poţi crea de una singură… După ce simţi că acele 3 ori ieşite cu acel om, te-ai schimbat.. pentru că ţi-ai amintit de copilărie alături de el, pentru că erai ceea ce eşti alături de el, şi asta te făcea să nu te sfiezi de nimic, pentru că în acele clipe nu gîndeai la nimic, ceea ce îţi doreai mai mult era să-l simţi.
Ore întregi la telefon, senzaţii neînţelese, o reînviare sufletească, un dor care arde, şi un gînd ce te chinuie mai mereu.. indiferent unde te afli… Ştii că trebuie să plece, şi te tot chinui întrebîndu-te ” de ce oare toţi oamenii care vin în viaţa ta, la un moment dat pleacă?” …
Cauţi explicaţii, însă găseşti parcă în tine problema.
Şi te doare, însă nu arăţi. Ai aştepta revenirea aia, pentru că ştii că va fi una dulce.. însă tot odată îţi frică, căci… nu doreşti să te mai arzi din nou.
Toţi cei din jur te văd puternică, ştiind prin cite ai avut de trecut.. pe cînd tu eşti fragilă cu un gînd în cap că trebuie de mers înainte, de iubit şi trăit ceea ce ne oferă necontenit viaţa, asta poate e una dintre iluziile lor, însă acum defpat nu e asta ce contează, pentru că dorinţa de a avea pe cineva alături e mai puternică decît toate ideile astea.
Ai aştepta, nepunînd accent pe timp, doar să ştii că va fi al tău şi că va reveni într-o zi la tine pentru a-ţi putea zîmbi şi strînge în braţe din nou.
Nu mai ştii ce vrei, nu mai ai chef de nimic, ştii că te-ar ajuta enorm o îmbrăţişare de-a lui caldă şi cuvintele magice: ” totul va fi bine, eu îţi sunt alături mereu, oriunde. “
