În timpurile astea în care existăm mai mult virtual, e mortal să nu ai conturi pe rețele de socializare, blog, mess-uri, șmessuri etâcâ etâcâ. Te autoexcluzi din vâlva generației.
Așa sau altfel, mai devreme sau mai târziu, te trezești că atunci când ți se întâmplă ceva frumos, ceva trist, primul lucru pe care îl faci, scrii pe facebook și twitter. Apoi o suni pe mama. Și tot așa sau altfel, mai devreme sau mai târziu, te pomenești cu blog. Și o perioadă scrii, scrii, scrii, scrii, stop. Te pomenești că n-ai mai scris de câteva luni sănătoase nimic. Și te apuci să scrii. Și aici apare greul.
Între timp ai mai văzut cât de penibili sunt cei care scriu toate prostiile care le trec prin cap, ai mai aflat că te mai citesc și șefii, că și mama se pricepe mai bine deja la navigat, că și iar că. Și aici te paște un gând: ono mne nado? Cei 3 cititori fideli vor supraviețui cumva pierderii nemaipomenite, iar viața ta reală nu va avea decât de câștigat în urma acestui pas înțelept.
Ei bine, nu. Titlul nu e decât o tentativă disperată de a felicita măcar pe cineva cu minunata sărbătoare 1 aprilie, fie și cu întâziere. Postarea – semnal că blogul n-a murit, blogul se transformă, vorba lui Mărgineanu.
Beregite sebya i svoih blizkih. Ne revedem în curând!
