Tragediile. Grele. Dureroase. Lungi. Oricât de sarcastic ar suna, cred că fiecare trebuie să treacă printr-o mare durere în viața asta ca să-și întărească aripile. Pentru că odată trecut printr-o tragedie, de oricare natură ar fi ea, prinzi la imunitate cum nu prinzi într-o sută de ani de viață în roz.
Din fericire (abia de curând am înțeles că din fericire), am trecut prin asta, acum mai bine de un an. Și abia acum încep să înțeleg cât de tare am avut nevoie de o astfel de zdruncinătură. Știu oameni foarte puternici. Și fiecare dintre ei au trecut prin tragedii – le-a murit copilul, părintele, au fost trădați de cei pe care-i credeau cei mai apropiați, au pierdut averi etc etc. Și după asta au devenit puternici. Pentru că după ce viața te lovește cu fruntea de asfalt, un ghiont nu te poate răni nicidecum.
Când am trecut prin ce am trecut, nu vroiam să știu decât un lucru: când va trece durerea? O tot întrebam pe mămica mea: cââââând?! Și ea îmi repeta: „Draga mea, te vei trezi într-o dimineață și ea pur și simplu nu va fi”. Nu-mi era suficient. Vroiam să știu când. Și mămica mi-a zis. A durat puțin mai mult decât mi-a spus, dar în acel moment mă liniștise deadline-ul pe care mi-l dăduse ea.
***
O femeie și-a pierdut copilul. Și la scurt timp de la acea tragedie o vedeam plină de viață și zâmbet. Și eu nu aveam cum să nu mă revolt în sufletul meu de moldovean din talpă de indiferența ei, cum mi se părea mie atunci. Tot atunci mămica m-a învățat unul dintre cele mai de preț lucruri pe care le-am aflat de la ea. „Nu judeca oamenii. N-ai de unde să știi ce se întâmplă în sufletele lor și ce-i împinge la o faptă sau alta”. Și de atunci am încetat să-i judec. Și de atunci mi-e mult mai ușor să trăiesc.
***
Cândva în viața mea a existat cineva. Cineva pe care l-am lăsat foarte greu să intre în viața mea. Cineva care a făcut foarte multe pentru mine. Cineva care mă implora în genunchi să-i jur că n-o să plec niciodată de lângă el. Cineva care cu multă răbdare și multe lucruri frumoase m-a făcut să îi ofer unul dintre cele mai importante roluri în viața mea. Cineva care m-a iubit nebunește. Că fără asta nu răbda toate păcatele mele și nu făcea atâtea pentru mine. Cineva pe care, într-un final, l-am lăsat să intre în cele mai de preț ascunzișuri ale sufletului meu. Și, odată ajuns acolo, a făcut ravagii. Așa cum doar oamenii pot să facă. Pentru că animalele au mai multă bunătate în inimă. Nu și oamenii. Acel cineva care mi-a provocat cea mai mare suferință prin care mi-a fost dat să trec, dar, în schimb, mi-a dat una dintre cele mai de preț lecții de viață. Nu se poate să te încrezi în nimeni orbește pentru că de la oameni te poți aștepta la orice.
Este atât de greu să încerci să ștergi un capitol important din viață… Să nu suni la același număr de telefon la fiece bucurie, fiece tristețe. Să nu mergi la aceeași adresă. Să nu aștepți miezul nopții ca să fii primul om care îl felicită de ziua lui. Să nu-i compari pe toți bărbații cu el.
Apoi veni o zi. Cineva mi-a cerut numărul lui de telefon. Și, din obișnuință, am încercat să-l spun. Ca să-mi dau seama că nu-l mai țin minte și a trebuit să-l caut în agendă. Apoi veni o altă zi. Am trecut întâmplător prin fața casei lui. Și mi-am dat seama că șovăiesc: trăiește în prima sau totuși în a doua scară. Apoi veni și ziua în care am înțeles că durere n-a mai rămas. Dimpotrivă. Mi-am dat seama câte lucruri minunate mi s-au întâmplat după și care nicidecum nu s-ar fi întâmplat într-o altfel de orânduire a evenimentelor din viața mea.
***
Am avut o vară nebună, cu mult soare, zâmbet și dragoste (prietenii știu de ce). Poza de mai jos e foarte importantă pentru mine. Tocmai mă întorsesem dintr-o vacanță vis. Pluteam. Plutesc și acum. Era ziua în care o cineva îmi ceruse numărul de telefon pe care memoria mea îl trimisese în coșul de gunoi.
