În mine totul e mort deja. Chiar sunt dezamăgită, şi uneori mai aveam speranţa că poate voi putea să schimb ceva, poate că după vre’o discuţie în care să’l ascult şi să spun şi eu ce mă doare se vor mai schimba din ele… NU mai contează, am înţeles nuştiu precis a cîta oară că oamenii cărora le’ai vrut mereu bine, i’ai ajutat, i’ai iubit şi fost alături, acum simplu te blochează într’o listă neagră ori îţi închide cînd ai ceva de spus… Mi’am dat seama că într’adevăr nu se merită..
Vreau să uit de locurile care îmi erau dragi în copilărie, oameni care îmi întruchipează un chip al ei,care sunt destul de maturi şi împrăştiaţi prin toate colţurile lumii.. Nimic nu mă mai caracterizează, totul îm pare atît de vechi şi străin, atît de departe de a mai fi adevărat. Nu e locul meu acolo.
Luna îmi era martoră a gîndurilor ce le pierdeam sub clarul ei, pe un drum cutreierat de mine încă fiind copil. Mi’am promis că mă voi strădui să arunc într’un ocean imaginar toate amintirile, toţi oamenii ce le trezesc, prima dragoste, următoarele multe dezamăgiri,iluzii, suferinţe.. tot. Înainte, e un drum de urmat şi o viaţă de trăit.. Trecutul a trecut, lumea s’a schimbat, ideile, viziunile, visele.. totul, absolut se schimbă. Pentru că totu’i trecător, şi făţărnicia doare.
