Există oameni care n-o să ridice un deget ca să te facă să îi iubeşti mai tare, dar o să îşi rupă coastele, ca să te facă să urăşti. Să îi urăşti. Să îi urăşti din tot sufletul- acelaşi suflet cu care ai fi putut să îi iubeşti. Mai cred că, pentru fiecare persoană din viaţa noastră, inima formează câte o nouă cameră- cele patru, deja existente, fiind neîncăpătoare. Unele camere, însă, devin pivniţe. Acolo se pompează doar sângele cu venin. Coborâm, desigur, şi în pivniţă, chiar dacă e întuneric, chiar dacă e umezit cu lacrimi, chiar dacă miroase a amintiri mucegăite- ne îmbătăm cu vinul vechi, prefăcut, cu anii, din oţetul durerii, în dulcele mierii. De fiecare dacă când cobori prea devreme, bei, desigur, amărăciune.
Mie, am impresia, îmi tot fură cineva vinul şi îmi toarnă oţet, în schimb.
Filed under: de suflet:)
