Tu şi Fecioara Maria

Hai să tragem mâţa de coadă, să vedem cât de blândă e. Există, desigur, o diferenţă între cât de frumos scrii şi cât de frumos eşti, ca om. Eu nu-s un om rău, dar asta nu înseamnă că nu întorc uneori obrazul, şi nu de pioşenie, ci de ruşine. Nu înseamnă că nu mi-e frică, uneori, că mă trăsneşte Dumnezeu şi conştientizez când greşesc şi de câte ori. Mai ales când greşesc de voie bună.

Simt nevoia, de la o vreme, să fiu rea, indiferentă, profitoare. Să te şi înjur, dacă eşti nesimţit, prost şi needucat. Nu sunt vreo icoană; nici făcătoare de minuni, nici pictată de vreun student la Arte. Dacă mi se pune piedică în viaţă, ştiu că e din cauza că mi-am legat singură picioarele, anterior. Am greşit multor persoane. Din prostie, din naivitate, ba chiar şi din bunătate, când am vrut să îndrept lucrurile şi le-am pocit mai tare.

Am greşit unei colege de la Universitate, care n-o să mă ierte, probabil, niciodată. Am recunoscut greşeala, deşi uitasem, sub masca bunătăţii, gestul pe care l-am făcut. Am judecat omul într-atât de tare, încât am avut impresia că asta mă îndreptăţeşte pe mine să greşesc şi mai tare. Şi-mi pare rău acum, nu doar pentru că am greşit, ci pentru că m-am urcat pe mine pe piedestal, iar de acolo nu vezi decât greşelile altora, în rest- tu şi Fecioara Maria.

Am greşit şi altora, dar am uitat imediat greşeala mea, când ei, la rândul lor, mi-au greşit mie. Uităm uneori că nu ne plimbăm prin grădinile Raiului şi că, cine ştie câte mere interzise se mai mănâncă şi acum, în Edenuri pământeşti. Încerc, deci, să nu mai judec, iar cel mai greu e să începi cu tine. Căci ţie nu-ţi poţi spune cât de sinceră eşti, când ştii că minţi, nici cât de inocentă eşti, când ai gânduri meschine.

Cât de mult ne-au greşit oamenii cărora le-am greşit? Dacă am da adevăr pentru adevăr, câte minciuni ne-ar sfâşia chipul? Dacă gesturile unora ne-au rănit, gesturile noastre, scoase la iveală, ar face crime? Să dăm Cezarului ce e a Cezarului şi să n-o mai arătăm pe Eva cu degetul, când ascundem în sân mere mai măreţe. Adevărurile altora o să doară întotdeauna mai tare decât neputinţa noastră de a recunoaşte propriile minciuni.