Nicăieri nu transpiră mai mult ipocrizia (forma moale pentru xenofobie) feminismelor occidentale variantă New York sau Paris decât în faptul de a agita pe față steagul emancipării feminine de sub dominațiile valorilor masculine patriarhale (Africa și lumea musulmană reprezintă țintele tradiționale), și de a căuta, pe dos, în piața muncii pe post de bone anume femei ce provin din lumea patriarhală. Pentru că, vezi bine, ar fi flexibile, calde, răbdătoare, ascultătoare, șantajabile, lipsite de drepturi și dotate cu multă-multă ascultare. Adică tocmai pentru că poartă în bagaj valorile ”reacționare”.
”Femeile africane sunt de nădejde. Cele asiate – reci și inexpresive, iar arăboaicele prea dure cu copiii.” – e mărturisirea unei mame pariziene ce folosește serviciile unei bone-emigrante din Coasta de Fildeș, culeasă de Caroline Ibos într-o carte ce urmează să apară în primăvară.
Parisul nu se deosebește prea mult, în acest sens de alte metropole ce participă într-o economie transnațională a ”dădacelor” – femei filipineze sau columbiene pentru New York și Washington, dar și Singapore, tinere din China continentală pentru Hong Kong.
…Chestia asta o fac și xenofobii de diferite orientări, ce nu se sinchisesc să se dea în circ moral la tema incompatibilităților culturale între nativi și străini, dar care tot preferă să angajeze un mexican să culeagă roșii (pe care, vorba unui comedian celebru, mâna invizibilă a pieței nu vrea să le culeagă singure), un român să strângă căpșunele ori o moldoveancă să aibă grijă de bătrânețile mamei, pe care copiii ocupați cu luptele pentru emanciparea lumii nu au cum să le ducă în spate.
În acest punct al schizofreniei morale, între feminismele liberale și xenofobiile occidentale nu există absolut nici o diferență.