Fact concret la moment este că încetez deja de o bună perioadă de timp să mă mai înţeleg.. Simt un gol adînc în piept, şi gînduri ce mă storc de puteri care mă duc nuştiu unde… Nu pot să mă concentrez la ceva anume.. ştiu că parcă trăiam cu amintirea lui cînd încă mă mai iubea, şi o citeam în ochii lui verzi.. Azi am simţit o pustietate, un gol, un copil ce trăieşte zi de zi cu vise ce nu se ştie dacă vor putea fi realizate, un copil ce nu îşi dă seama de multe lucruri, a ignorat mereu oamenii care au vrut să’i fie alături, să’l ridice şi să’l ajute.. ştie să piardă fără a cauta vre’o cale de întoarcere, de aducere aminte a unor momente care nu vor fi repetate nicicînd.. privindu’l fără ca el să vadă asta, am încercat să observ că nu s’a schimbat, că eu un adolescent cu aiere de om matur pe cînd defapt gîndeşte încă ca un copil.. Un om ce nu ştie ce vrea de la viaţă, ce caută distracţii şi aventuri de’o noapte, ne realizînd că nu’i pt el aşa ceva.
Tot ce urmează sunt nişte trăiri ce mă chinuie la moment, un fel de zbucium în suflet mă răscoleşte intens, şi’mi amintesc cît sunt de singură defapt. Îmi dau seama că oameni pentru care am făcut orice, acum nu îşi mai amintesc de asta, dar eu tot continui să lupt pentru ceva ce nu are rost, inima spune una.. capul gîndeşte alta. Poate eram obişnuită să ştiu că cineva, undeva se gîndeşte la mine poate chiar şi mă iubeşte.. mult timp la rînd am trăit aşa, şi acum îmi caut motive să cred că cuiva îi mai pasă, ori chiar încep să mă gîndesc şi să retrăiesc.. Nuştiu. Prea de tot, i’am dat voie să se apropie prea de sufletu’mi, şi el mi l’a rănit. E gol şi are şi un ecou asurzitor, acolo.. sufletul cel orb.
