la sfărşitul fiecarei zile ajung să mă urăsc atât de mult încât nici să dorm nu vreau… iar trezindu’mă încerc să inhib asta … aplic un zâmbet cazual, ies în lume şi uit de mine … iar când lumea dispare, dispare şi zâmbetul … mă întorc la mine, mă umplu de mine şi de ură … mi’i urât cu mine, de mine…
am nevoie de o mare, să înot în ea şi să mă spăl de mine … să mă pierd în valuri, departe de mal, departe de gândurile mele de acolo… undeva unde să nu pot atinge nimic, să nu pot infecta nimic…
am nevoie de cineva care să mă distragă, să mă facă să uit de mine … să mă facă mai bun, sau măcar să mă simt mai bun … am nevoie să iubesc şi să fiu iubit mai tare ca oricând … vreau chimie, chimia despre care ne învaţă din cărţi groase şi prafuite de la univer şi filme … am nevoie de ea să mă salveze …
nu sunt un disperat sau vreun năluc visător … sunt un om viu… plin de viaţă, plin de ură… sunt bolnav…trebuie să’mi iau medicamentul.
un an a trecut de atunci, dar s’a schimbat doar cifra’n calendar …
