De când am scris postul cu fostul, mă simt de parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă. Am simţit o lungă perioadă de timp (aproape un an?) că nu ar trebui să scriu, că n-ar trebui să mai amintesc, că n-ar mai trebui să bag în seamă. Aşa ni se pare nouă mai corect şi mai înţelept- să nu arătăm ce şi cum simţim, mai ales când e vorba de foşti, mai ales când e vorba să scrii aşa, în văzul lumii.

A fost un an îngrozitor de lung, cu extrem de multe întâmplări mai fericite sau mai triste. S-au schimbat atât de multe şi în viaţa personală, şi profesională, şi medical şi ce se mai poate. Am tot zis că sunt bine, că sunt puternică, că nu-mi pasă sau că sunt fericită, dar în adâncul sufletului mi-a fost extrem de greu; şi să trec peste, şi să accept, şi să uit, şi să iert, şi să mă lupt singurică, şi să plâng şi… multe.

Când porneam în Anglia, anul trecut, aveam alte planuri. Credeam că lucrurile o să meargă pe alt drum, credeam că o să fie mai bine, dar lucrurile s-au schimbat, inevitabil şi drumurile. Cel mai greu a fost, cred, să car povara asta şi, când mă loveam de altele, lucrurile căpătau amploare. De parcă aş fi avut o rană, dar m-am încăpăţânat să merg mai departe, doar ca să nu rămân de cârd.

De ce să ascund? Am urât şi dus dorul, în acelaşi timp. Mi-a fost greu şi uşor. A fost complicat, o vreme. Tot o vreme, m-am axat doar pe lucrurile urâte, doar ca să nu mă las afectată de cele bune şi frumoase, dar nu poţi controla chiar totul în viaţă. Dacă nu pui poze pe Facebook cu voi doi, nu înseamnă că n-ai calculatorul plin de ele. Dacă nu mai sunteţi prieteni pe Facebook, nu înseamnă că nu mai vorbeşti la telefon.

Parcă n-am avut de împărţit multe, decât o mulţime de prieteni comuni care, din varii motive, încă ne mai ţin la curent cu ce face celălalt, cu ce mai zice, cu cine se mai vede, cu cine mai vorbeşte, cu cine… Lucrurile astea, vrei- nu vrei, te afectează. Eu am încercat să fiu discretă, o perioadă, doar pentru că ştiam că nici el n-ar vrea să ştie ceea ce nici eu n-aş vrea să ştiu, despre el.

Atât. Cred. Acum chiar sunt bine. Acum nici nu mai urăsc, nici nu mai iubesc, nici indiferentă, sinceră să fiu, nu sunt. E sentimentul acela, dintre foşti. Sentimentul acela de încă ţi-e dragă, dar ştii că mai mult de atât strică, iar mai puţin de atât, doare. Nu mai există ranchiună sau resentimente. E ca şi cum ai avut o casetă de bijuterii, care ţi-a fost furată. Bijuteriile există, undeva în lume, dar nu-ţi mai aparţin.

Nu mă mai interesează cine a iubit mai mult sau mai puţin, cine a greşit mai tare sau cine a iertat mai mult. Nu mai schimbă cu nimic situaţia. Nu pot să spun că nu mai contează. Toate contează- dacă nu în fosta relaţie, atunci în percepţia pe care o ai asupra următoarei. Laşi lucrurile aşa cum sunt, nu pentru că aşa vrei, ci pentru că altfel nu se poate, iar dacă decizi să mai priveşti cu un ochi înapoi, e pentru că… ne pasă, chiar dacă nu ne mai pasă.


Filed under: fishuca&fishuc