Şi tot continui să’mi alin sufletul cu cîte ceva, nu mai ştiu defapt ce e cu mine.. cert e că undeva în mine simt cum mă pierd, chiar dacă nu pare.. Doar datorită unui blog care mă ascultă pot să’mi găsesc lumea mea printre rinduri scrise deja de mult timp, pentru că cuvintele mele aici se simt în siguranţă,sufletul meu găurit de suferinţi din timp nu le mai poate fi gazdă. Da, cad.. e prin primele dăţi în viaţă cînd pur şi simplu tac, ochii închid şi dimineaţă frig îmi e să’mi mişc corpul de sub plapumă.. Pe nimeni nu interesează, pentru că toţi’s prea bolnavi de problemele lor.. Şi mă doare ceva, nuştiu ce e, nuştiu ce n’am, poate doar am obosit să lupt pentru oameni ce nu merită asta, persoane ce nu ştiu să aprecieze nu mai vorbim de dragoste.. Şi în aer simt că mă răcesc lăuntric şi că nu’mi ajunge.. să respir e ca un reflex, însă aerul de afară mă ucide, simt că nu am loc printre omenire, sau mai defapt printre cei ce nuştiu să’mi fie alături.. Şi e mai mereu la fel..
