Noaptea se zbenguie prin cearşaful alb ce-mi înfăşoară trupul obosit şi plin de rănile unei zile. Mă simt vlăguită de atîta durere… Închid ochii şi realizez că noaptea nu e doar afară, ci şi în mine! …
Cît întuneric poate încăpea într-o astfel de noapte? Cît negru îmi poate picta pereţii conştiinţei mele? Mult, foarte mult… Şi totuşi, sumbritatea din jurul meu mă face să mă simt în siguranţă, mă face să-mi tratez rănile de peste zi. Astfel, pleoapele îmi devin grele de praful negru. Închid ochii… sperînd că mîine o zi mai frumoasă va bate la uşă.
Pînă atunci sunt doar eu şi noaptea din jurul meu…
Sssstt!… Cineva încearcă să-şi adoarmă gîndurile!!! ….
Filed under: Uncategorized
