Dar ce s-ar întîmpla dacă am lăsa toate uşile deschise?
Înghit în sec.
Suspin.
Mă gîndeam zilele trecute la iertare. La faptul că unii oameni îşi pot trăi viaţa închizînd pentru totdeauna uşa trecutului, aruncînd cheia spre neant şi entuziasmaţi privind spre viitor.
Şi cum oare nu le pasă de ceea ce s-a întîmplat, de oamenii pe care i-au jignit sau de cei care aşteaptă iertare de la ei?
Nu-mi imaginez să-ţi trăieşti avînturile evlavioase fără a fi responsabil de ceea ce ai fost cîndva, de acţiunile tale, de vorbele tale, de gîndurile tale mai mult sau mai puţin meschine.
Iertare...
Da iertare! "A ierta" presupune acea comuniune cu propria-ţi fiinţă mai întîi de toate. Înseamnă să fii mîndru de tine, mîndru de faptul că te smereşti în faţa celora pe care i-ai dezamăgit, mîndru că ai avut curajul să spui cuiva : " Iartă-mă".
Mă gîndesc cît de puternic trebuie să fii, ca să poţi ierta. Cît de înţelept. Să ştii să alegi iertarea în locul răzbunării.
Ura este dureroasă.
Învăţ să iert.
Învăţ să las mereu uşile trecutului deschise, să mă pot întoarce din dorinţa de-a mă reculege în anumite momente din trecut.
Fără iertare, acest lucru n-ar fi posibil.
Suntem ceea ce iertăm şi nu există nimic mai motivaţional de-a merge înainte decît iertarea.
