Da, sunt tot aici.. sunt tot dezamăgită şi cu un suflet uitat prin timpul care trece văzînd cu ochii. E totul prea dinamic, şi apar toate deodată. Nu doare nimic, însă dorul de cineva cu care luasem ” o puază ” mă chinuie, vara aia.. cîte nopţi nedormite, cîte vise şi dorinţi, ce psihică bolnavă care cauta căldură la un alt ” el ” şi nu ajuta… Ce arde, şi nu e timpul antidotul tocmai potrivit, pentru că poveştile ce încep de la un “zero” sunt cele ce lasă în urmă mulţimi de amintiri, prim’ sărut, discuţii la nesfîrşit după un fir de telefon… Poate frică îmi e să mai tind şi azi la căldura unui suflet bucşit de dorinţi de neajuns, care’i singur copil fiind încă, care nu realizează o mulţime de lucruri, în care încă e vie amintirea unei prime iubiri.. Singură fiind, realizez defapt diferenţele dintre oamenii care pur şi simplu au fost nişte trecători ” activi ” prin viaţa’mi, şi cei care au lăsat urme prin suflet. Nu vreau să mai vorbesc de inimă, ea nuştie să facă altceva decît să urască prea mult pe cineva ori să iubească pe cine nu merită, bate în tăcere, plînge fără a’mi da seama. Dor de copilul cel ce îmi dăruia în mart’ mărţişor cu un puf verde, la fel ca şi minunata culoare a ochilor lui.
