Lui Ion Suruceanu, un artist moldovean drăguţ, i-a fost conferit titlul de artist al poporului din Transnistria. Omul a mers să-şi ia gramota – gestul înroşind turnesolul patriotic al unor paznici ai demnităţii naţionale. Cică « semnătura lui Igor Smirnov, care nu poate fi ştearsă nici de o sută de ani de activitate artistică» ar trebui să-i provoace lui Suruceanu insomnii. Mai nou, o asociaţie s-a jurat să producă câteva zeci de diplome de carton în semn de protest faţă de neruşinarea lui Suruceanu. Un alt interpret, Mihai Ciobanu, a călcat şi el pe grebla patriotismului corect înţeles, acceptând să cânte la congresul unui Partid. Pentru patrioţii de paie, actul acesta e suficient de a-i discredita cântăreţul cele câteva decenii de activitate artistică. Vina lui e că nu a cântat cui trebuie. Nedumerirea mea cea mare este că învinuirile au venit din partea unul alt om de creaţie, scriitor cum ar veni. Alte câteva nedumeriri, mai mici, ţin de câteva incoerenţe: - unu, ca şi Biserica, arta se adresează tuturor oamenilor, inclusiv celor rătăciţi, păcătoşi sau săraci cu duhul. A învinui Biserica că se roagă pentru cei slabi de înger e o gogomănie la fel de mare cu a învinui un artist că „are tupeul” de a cânta pentru incorecţii politici, rătăciţii ideologici sau sectanţii partiinici… e, la mijloc, o logică perversă care anulează însuşi principiul universalismului, imperialismului şi transcendenţei artei. Ar reieşi de aici că dacă eşti transnistrean, sau eşti adeptul unei anumite ideologicii politice nu mai ai dreptul de a asculta un anumit tip de muzică? - doi, dacă un artist reuşeşte să facă ceea nu poate o clasă politică întreagă, adică să unească în jurul său două maluri duşmănoase, două grupuri ce se războiesc, sau două popoare ce nu prea au multe de împărţit, dar sunt despărţite pe criterii geopolitice sau de interes economic şi militar, nu trebuie să vii tu, sau oricine altul, să-i dai în cap cu toporul pentru că, vedeţi, artistul n-a respectat barierele politice. De când mă rog? Mergi, frate Pavele, şi pupă-i mâna, zi-i şi mersi că cântă unei Moldove întregi, unite (fie şi imaginar) într-un cântec.