E din nou noapte. E întuneric peste tot… Gîndurile’mi aleargă pretutindeni într’u zigzag nedefinit. E totul linişte şi tăcere. Respiraţia e cea care tremură’n urechi ca un sunet deja destul de obişnuit şi căreia deja nici nu i se mai acordă atenţie, vine de la sine… Sufletul se rupe de trup,şi merge hoinar pe străzi îngueste şi neluminate… Umblă desculţ, cu aripi 
îngheţate de frig,bucuros însă că s’a lepădat măcar pentru ceva timp de acel trup schilod şi obosit care de mai multe ori uită de el… E acolo undeva. Îşi deface aripile frînte, se îndreaptă spre cerul scăldat de lumina lunii, caută refugiu şi căldură în fiecare înger de după stele, caută alinare şi medicamente pentru suflet, căci pe Pămînt zi de zi e îmbolnăvit mai mult. Pe Pămînt se simte uitat, ca un prizonier într’o cameră subterană, umezită şi îmbibată de un aer greu cu care treptat se asfixiază, şi aşa se pierde de la tot. Rămîne aşa acolo pîn’ nu vine în salvarea lui, trupul cela obosit, cu umerii plecaţi, plictisit de viaţă, uitat de toţi, care îşi petrece zilele în sihăstrie, în frig şi linişte.. care uită de lume, se simte buimăcit şi nu mai are timp niciodată de el.. La întîlnirea lor se iau la dans. Sufletul ajută trupul să poată zbura. La întîlnirea lor îşi spun tot, sunt cei mai buni prieteni… Cutreieră imaginar munţi, se învaţă a înona, caută locuri sub soare, zîmbesc… Şi e mai mereu la fel.
- Suflete, ştiu că eşti acolo.. Fii vrednicul meu prieten, mai aproape ca tine nimeni nui. Fii cu mine, nu lăsa singurătatea să mă asurzească, şopteşte’mi tot ce vrei căci te aud doar eu, ştiu a ţine taine! Cînd dorm, ai dreptul să faci ce vrei, nu uita să mă veghezi, aşa cum mama nu e în stare… Nu uita de dimineaţă, să vii acasă. Te rog! Noapte bună’n zbor…
