Ceea ce urmează e doar e explozie de gînduri ce se erup din mine ca larva unui vulcan tînăr ce mă frige la suflet.. Azi mii greu, acum mi’e aiurea, nu că nu aşi fi fericită, doar că am momente cînd decad nervos.. cînd intru în depresii periodice, cînd mă simt sătulă de tot.. obosită la maxim. Urăsc senzaţia că atunci cînd intru în clasă, colegii par ca din junglă.. încep să urăsc şcoala, profesori… Sunt extenuată! Prea sătulă de toată lumea asta a 2′a din viaţa’mi. Sunt prezentă însă destul de absentă de la tot ce se petrece în jur. Acasă e totul pustiu de azi, asta mă omoară… încet, încet rupe din mine şi mă usucă singurătatea asta insuportabilă. Lipsită de tot ce se numeşte ” familie “, căldura unui cămin familiar… Doare cumplit…. Nu pot explica prin cuvinte ce gol imens e acolo în suflet, de care celalţi din jur nici nu bănuiesc măcar, însă eu îl simt prea bine. Trec din nou la perioada aia cînd în casî vocea’mi are ecou, cînd nimeni nu mă sună doar cu un simplu pretext de a vedea cînd termin orele, sau dacă mii foame. Îmi lipseşte enorm grija pe care cineva ar trebui să mi’o poarte permanent familiar. Tac – privesc în jur, vreau să plîng pentru a mă elibera de tot, însă cui îi pasă de ce simt eu acum?!
