Îmi las gîndurile să se plimbe lunatice pe străzi fără nume, care duc spre nicăieri îmibate de o semilumină a unei lune plictisite… le las să mă rupă de la realitate. În întuneric mă simt, îmi aud notele de pian pe care sufletul le ia, îmi simt capul greu, ticsit de problemele de zi cu zi, mîinile mi’s obosite, corpul din nou lipsit de putere, însă inima iubeşte şi nu înceteză nici pentru o clipă să facă asta, şi e tot mai mult ca ieri. E un dor ce striveşte fiecare celulă din mine. E în jur o cameră întunecoasă prin care încep ai vedea chipul ca pe o fantomă minunată, oricum ştiu şi simt că e acolo undeva alături. Îl simt în tot ceea ce fac. Îl am alături în gînduri, suflet şi inimă, nu pot să îmi permit să mă simt singură, pentru că el e acolo undeva şi se gîndeşte mai mereu la mine. 
Sunt momente cînd mă încearcă o senzaţie că tot ceea ce mi se întîmplă e un vis, unul frumos la care nu încetez nici o clipă din viaţa’mi să visez, nu vreau să mă trezesc pentru că mă văd aşa de fericită şi mă simt iubită, îmi e atît de bine.
Am aşteptat să văd lumina asta deja de ani de zile, pentru că eram perdută în imaginar, printre oameni care nu m’au meritat, pe care i’am iubit fără să îmi dau seama. Acum mă simt atît de liberă să pot zbura spre cer, acum am tot dreptul să’mi desfac aripile şi să mă perd cu el în vazduhuri parfumate atent cu miros de roze, pot să culeg raze de soare pe chipu’mi apoi să’i mulţumesc soarelui prin zîmbet fără să îmi dau seama. E momentul meu să adun fericire în chipu’mi rece, care era parcă gravat pe o stîncă.. acum îl simt cum arzător iubeşte, şi e în mine simţind cu mine bucuria ce o emană el. Pentru lumea mea, e de ajuns. Aşa mi’e bine!
