de Richard Schapke  Conceptul de “dreapta-stanga” isi are inceputurile in distribuirea locurilor in Adunarea Constituanta din perioada revolutiei franceze. In stanga se aflau republicanii, care se opuneau monarhiei, in dreapta monarhistii, care respingeau republica. O perioada indelungata, acesta a fost principalul criteriu care a separat diverse curente politice din Europa. Chiar si in perioada republicii de la Weimar aceasta divizare a existat ca dovada lipsei unitatii din interiorul tanarului stat: in “dreapta” se aflau cei care doreau intoarcerea keiser-ului si purta steaguri negru-alb-rosu. In stanga se aflau republicanii, care purtau steagul negru-alb-galben. Fie accepti republica, si te alaturai stangii, fie iti doresti reinstaurarea monarhiei. Aceasta problema a ramas a fi una din cele mai importante, deaceea a si servit ca principiu de divizare politica. Doar la finele republicii au aparut forte care nu impartaseau aceasta schema. Aceasta forta politica, care a incheiat o alianta cu dreapta traditionala, a fost etichetata ca “extrema dreapta”, chiar daca aceasta nu isi propunea reinstaurarea monarhiei. Dupa al doilea razboi mondial divizarea “dreapta-stanga” in Germania nu avea practic nici o insemnatate. Unele partide regionale (Partidul Bavarez, Partidul German) au avut chiar si monarhisti in randurile sale. Totusi schema a continuat sa fie utilizata, chiar daca si-a perdut orice semnificatie. Stanga era considerata mostenitoarea stangistilor interbelici, adica comunistilor, social-democratilor si “liberalilor de stanga”. In dreapta se aflau cei care se opuneau acestora: conservatorii si nationalistii. In conformitate cu pragmatismul timpurilor, exista si un “centru” care respingea o astfel de clasificare. In anii 70 existau in Franta cercuri academice care se aflau in opozitie fata de opozitia extraparlamentara. Acestea se inspirau principial din alte izvoare ale istoriei ideilor politice din care si-au construit propriile criterii de diviziune dintre dreapta si stanga ideologica. Acestea constient se opuneau ideologiei egalitatii fortelor, promovata de “stanga”, deaceea si s-au pozitionat in spectrul de dreapta. Asa cum ei se deosebeau radical de dreapta veche, traditionala, acestea in analogie cu “noua stanga” si-au primit numele de “noua dreapta”, iar ideologul acesteia a devenit Alain de Benois. Acesta a si formulat noua definitie al dreptei: “Numesc dreapta o pozitie care priveste diversitatea lumi drept un lucru pozitiv, opusa ideii de omogenizare al lumii, un rau care domina lumea datorita propagandei ideii de egalitate.” Noua dreapta franceza a creat un tezaur teoretic imens datorita muncii academice, infiintarii revistelor si raspandirii ideilor in exterior. Si in Germania s-au gasit cercuri care s-au simtit apropiate de ideile noii drepte. Desigur, schema “stanga-dreapta” nu se potrivea conditiilor politice germane fiind diferita de cea franceza. Iata de ce nationalistii germani au considerat total inadecvata aceasta divizare. E demonstrativ faptul ca pe coperta unei carti a lui Alain de Benois in care este prezentata viziunea acetuia asupra dreptei, scrie ca Benois este un “reprezentant al dreptei contemporane, care a reusit sa depasesca vechile stereotipuri asupra stangii si dreptei”. Contradictiile interne, continute in textul de pe coperta, abia daca au fost observate de cineva. Cauza consta in diferentele specifice dintre istoria dezvoltarii Germaniei si Frantei. Cel mai groaznic vis pentru nationalistii germani ramane chiar si acum, peste 150 de ani, conservatorul Matternich, unul din cei mai mari persecutori al nationalistilor din toata istoria Germaniei. Asa cum conservatorii se considerau a fi de “dreapta” si unul din reprezentantii acestei drepte reprezinta un dusman de moarte, nationalistii germani, in masura in care au cunoscut istoria aparitiei si dezvoltarii nationalismului, au acumulat o aversiune cronica fata de definitia traditionala ai dreptei. Din punct de vedere al germanilor, un Metternich de dreapta este cu mult mai periculos de cat un Ulbriht de stanga. Astazi nu mai este posibil alegerea unor etichete. Acestea sunt alese de cei caruia apartine “hegemonia culturala”, iar acestea reprezinta opozitia extraparlamentara invechita, care isi numeste propriile dogme “corecte politic” si prin metode dictatoriale le implimenteaza in viata, nu fara parghiile pe care le au in mass-media si in asa institutii importante cu sunt organele de drept, curtea constitutionala, sistemul educatiei, cenzura si alte organe influente. Cel care respinge dictatura “corectitudinii politice”, nu este calificat doar ca de “dreapta” dar si in formulele caracteristice propagandei staliniste (“fascist”, “neonazist”). Continutul ideologico-istoric fiind ignorat total in acelasi timp. Din considerente pragmatice, totusi nu ar trebui sa manifestam o isterie in jurul etichetelor. Ar fi trebuit sa intelegem ca lupta politica pierde cel care nu este capabil sa interpreteze notiunile. Intrebarea pragmatica sta in felul urmator: primesti intelesul impus (de dreapta) si te identifici pe sine aproximativ asa cum o face Alain de Benois – sau de pe pozitiile dialectice respingi antagonismul dintre notiuni. Sau mai pe scurt: se poate capitula in fata inamicului, integrandu-te in reteaua de notiuni si antagonisme, creata de acest inamic, care contine criteriile determinative pentru “dreapta” si “stanga”, dar este posibila si evitarea acestor antagonisme. Notiunii de “vechea dreapta”, caruia corespunde o reprezentare traditionala, care este in primul rand una conservatoare, in cel mai bun caz national-conservatoare, este caracteristica limitativitatea. Exista multe persoane care nu inteleg ca timpurile se schimba, care se opun si incearca sa reintoarca conditiile care au existat acum zece sau douazeci de ani in urma. Acest lucru practic este irealizabil. Aceasta “vechea dreapta” nu poate reprezenta un model ideal pentru un nationalist. “Noua dreapta”, care doreste sa se prezinte drept o elita intelectuala, permite oponentilor sa dicteze sensul notiunilor. Ei sunt ceva mai diferiti, care spun ceea ce doresc, iar ceea ce ei nu doresc, oricum este corect. Chiar in pofida faptului ca reprezentantii noii drepte se autoreprezinta, isi dezvolta propriile sale idei si elaboreaza propriile sale concepte, acestea raman exlcusiv niste “anti”. Acest lucru este destul de comod in calitate de reactie de protest si desigur provoaca anumite schimbari de gandire ca consecinta protestului fata de mersul lucrurilor. Ne intrebam totusi in ce masura modul de gandire se va modifica in conformitate cu dorintele lor? Doresc acestea doar sa ocupe pozitiile celor de stanga, al “egalitaristilor”, universalistilor, globalistilor si materialistilor pentru a stabili un monopol ideologic similar? Sau vor dori sa mearga mai departe? Daca doresc sa lichideze perechile antagoniste, ar fi bine sa se creieze un pol opus puterii dominante de azi, lupta pentru edificarea unei noi forte din interiorul “noii drepte”. In acest caz ar trebui sa privim cu atentie problemele timpurilor noastre. Nu avem nevoie de raspunsuri noi la problemele existenta, avem nevoie de noi intrebari. Nationalismul ar putea sa descopere o astfel de perspectiva. La acest lucru ar putea aduce aport o multitudine de idei dezvoltate de noua dreapta in ultimii ani. Dar ar trebui sa stim: nu acel care ofera raspunsuri determina viitorul, ci acel care pune noi intrebari. Pentru a clarifica lucrurile, presupun ca nu ar trebui sa mai utilizam aceasta pereche antagonista “dreapta-stanga”, ci chiar sa depasim acest antagonism. Nu oricine care este de stanga ne este dusman, asa cum nici cei din dreapta nu se sunt prieteni.